Category Archives: RELIGIE

Beyonce Fluturele Monarch.Beyonce Controlata Mental !

Beyonce Fluturele Monarch

Posted in Beyonce Fluturele Monarch ! by djasters on 02/02/2010

Beyonce Controlata Mental !

Videoclipul “Sweet Dreams”  al lui Beyonce  este privit de majoritatea oamenilor ca fiind pur şi simplu “sexy” sau “fashion / moda , dar foarte putini obersva sensul ocult al acestuia. .Simbolismul ascuns din videoclip si din versuri fac referire la concepte malefice , posedare si controlul mintii.

Versurile acestui cantec si imaginiile video au o valoare /sens supranatural si eteric  intrucat Beyonce mărturiseşte dragostea ei la ceva sau cineva, ea numeste asta: “un vis dulce” sau un “cosmar frumos”. Uite aici Videoclipul:

Informatii Esentiale:

Deci ,despre ce este vorba in acest video ? Despre iubire ? Da, iubirea fata de starea de minte controlata a ei. Ce este controlul mental ?

Pentru a intelege ce reprezinta “controlul mintii”, sa ne referim putin la proiectul “MK-ULTRA”. Acesta din urma reprezinta numele de cod dat de catre CIA programului sau de “interogare chimica”, care a fost inceput la inceputul anilor ‘50 Programul a fost testat pe cetateni americani si s-a folosit de multe tipuri de droguri, precum si de alte metode, pentru a manipula starile mentale individuale, si pentru a schimba functiile creierului. Proiectul MK-ULTRA a fost adus la cunostinta publicului in 1975, prin intermediul a 2 comisii: o comisie a Congresului american si una prezidentiala. Eforturile de anchetare au fost zadarnicite intrucat directorul CIA, Richard Helms, ordonase cu 2 ani inainte distrugerea dosarelor privind acest proiect. Desi CIA afirma ca experimentele de control al mintii au fost abandonate, un fost angajat al CIA, Victor Marchetti, a declarat in multe interviuri ca agentia americana foloseste in continuare tehnicile de control al mintii, sub alte forme

Una din aceste forme este “proiectul Monarch”, ce reprezinta o tehnica de control al mintii prin intermediul careia subiectul este expus unei traume atat de violente, incat mintea sa creeaza o separare. Mintea sa devine divizata, si astfel apare o noua personalitate, modelata de catre manipulatori. Atunci cand o persoana sufera o trauma indusa de un electrosoc, va simti o stare de “minte usoara”, de parca ar zbura asemenea unui fluture. Exista, de asemenea, o reprezentare simbolica privind metamorfoza acestei frumoase insecte: dintr-o omida, ea se transforma in cocon (ce reprezinta inactivitatea), si apoi in fluture (noua creatie), ce se va intoarce la punctul sau de origine. Asemenea model migrator face ca fluturele sa fie o specie unica. Trebuie sa retinem de aici faptul ca fluturele reprezinta simbolul controlului mintii.In timpul “reeducarii” lor, subiectilor li se sugereaza ca au de-a face cu numeroase simboluri, ca arbori, panze de paianjen, masti, labirinturi, fluturi etc. De asemenea, li se prezinta filme care contin simboluri specifice (”Vrajitorul din Oz” sau productii Walt Disney). La fel cum acestor subiecti li se spala mintile, si publicul larg este manipulat printr-un proiect de control al mintii la scara mondiala, prin aceste productii Walt Disney, sau prin alte filme hollywoodiene, ori chiar videoclipuri.

“Sweet Dreams” este o metaforă pentru controlul mintii, prezentata in patru minute.

“In fiecare noapte ma repezesc la patul meu cu speranta ca poate am sa te vad. Cand inchid ochii ,ies din capul meu, pierduta intr-o poveste  /basm, intinde mana si fii ghidul meu”

Beyonce  aşteaptă cu nerăbdare sa fie ” scoasa din capul ei”  si sa fie pierduta intr-un basm. Ea ai cere celui care o controleaza sa o “tina de mana” si sa fie ghidul ei .Starea de minte – controlata / inrobita este deseori asociata cu un basm ( li se spune ca sunt anumite personaje din filme cum ar fi “Vrajitorul Din Oz” ). Cel care o controleaza va fi ghidul ei in tratare ( vindecare )

“Nori plini de stele umple cerul Si sper sa ploua ,tu esti cantecul perfect de legan. Ce fel de vis este acesta ?”

Există un sens real acestei stari de minte înceţoşată. Beyonce ai spune controlorului  /inspectorului ei cel care cauzeaza   aceasta stare mentala a ei, tu esti  “cantecul perfect de leagan”

“Ai putea fi un vis dulce sau un cosmar frumo. In orice caz, nu vreau sa ma trezesc din tine. ( Porniţi luminile ) Vise dulci sa un cosmar frumos. Cineva sa ma prinda., dragostea ta e prea buna ca să fie adevărata (Porniţi luminile )”

Deci, această stare de control al minţii poate fi un vis dulce, care este o stare fericita unde graniţele dintre realitate şi ficţiune se estompează. Acesta poate fi, de asemenea, un cosmar din cauza tratamentelor traumatizante, a suferinţelor psihice şi faptul că a fi un sclav Monarch este, probabil, cel mai rău lucru care se poate întâmpla oricui. Sweet dream/Beautiful Nightmar ( vise dulci /cosmar frumos ) descrie ,de asemena dihotomoa dintre Beyonce si ego-ul ei intunecat alterat  Sasha Fierce.

“Placerea mea vinovata, nu duce nicaieri,  “Baby” atata timp cat esti aici,eu voi pluti in aer”

Plăcerea mea vinovata” se referă la faptul că ea ştie că această stare de beatitudine sintetica este falsă şi în cele din urmă nociva pentru ea. Dar, atâta timp cât controlorul / veghetorul ei este acolo ,ea va pluti in aer. Acest lucru este deosebit de semnificativ atunci când se ştie faptul că subiecţii de programare monarh  vor simti o stare de “minte usoara”, de parca ar zbura asemenea unui fluture.

Te mentionez atunci cand ami spun rugaciunile, te invaluiesc in jurul tuturor gandurilor mele. “Boy” ( baieste ) tu esti inaltarea mea temporara.”

Aici avem de a face cu un amestec de progrmare “stintifica” si aspecte oculte ritualistice. Controlorul /inspectorul / veghetorul este deseori interschimbat in Lucifer, iar “controlul mintii” poate fi interschimbat cu detinerea spiritului .Dupa cum relateaza si Patton: cunoasterea antica oculta,  ritualurile si magia sunt incorporate in programarea subiectului. Persoana vede controlorul ,veghetorul ca pe un Zeu, sau Lucifer ce poseda sufletul si gandurile ei / lui.  Beyonce spune ca mentioneaza numele controlorului * sau ( Lucifer ) atunci cand se roaga. Ea spune ca invaluie pe controlor in jurul tuturor gandurilor ei, ceea ce arata  un mod frumos de a spune ca posesorul este in controlul gandurilor ei.

“Picteaza-ti numele pe Inima mea pentru a ramane, incat nici moartea sa nu ne poata desparti. Ce fel de vis este acesta ?”

Ea practic spune ca si-a dat sufletul controlorului ei sau Lucifer. “Nici macar moartea nu poate sa ne desparta”, transmite evident un sens spiritual. Singurul lucru care rămâne din noi după moarte este sufletul nostru. Ea spune că, chiar şi după moarte, sufletul ei va fi în continuare deţinut de posesorul ei. La fel ca în toate operele de artă, versurile ar putea fi interpretate în numeroase modur. Cu toate acestea, video-ul confirma VIZUAL controlul mintal facut in pasi, chiar si simbolurile arata asocierea clipului cu Programarea mintii.

Analiza Videoclipului:

Deci ,care este mesajul vizual ? Da, stiu ca Beyonce este “fierbinte”. Acum ca am trecut dincolo de principal , putem sa privim dincolo de senzualitatea ei. Este vorba de mai mult decat doar a ei robotici sani hipnotici.. Videoclipul incepe cu Beyonce dormind intr-un Basm infricosator. Apare un porumbel, iar Beyonce incepe sa leviteze deasupra patului ei, in timp ce Basmul ( cantec de leagan ) devine din ce in ce mai infricosator. Această scenă se încheie cu un ţipăt de teroare.

Porumbelul reprezinta simbolic Duhul Sfant. Cu toate acestea,  acea scena nu are de a face cu nimica “Sfant”. Scena este intunecata, muzica este de rau augur, Beyonce este tulburata şi  devine ridicata,  ceea ce arata ca o actiune de magie neagră..Pentru a gasi adsevaratu lsens al porumbelului cautati in dictionarul  despre ocultism.

Helena Blavatsk ,o ocultista, lucifereana ,magiciana, mason ,si fondator al societatii Teosofice, împreună cu autorul masonic Albert Pike, în scrierile lor despre credinţa că Lucifer este Duhul Sfânt, Pike s-a referit la Duhul sfant atunci cand a scris  “the body of the Holy Spirit, the universal Agent, [is] the Serpent…”  ( corpul Duhului Sfânt, agent universal, [este] Şarpele …” )

Duhul Sfânt al ordinelor oculte, legătura dintre realitatea Pământ şi “Ceruri”, este Lucifer.

Deci ,in prima scena a videoclipului al vedem pe Lucifer ridicand-o pe Beyonce deasupra patului si trimiterea ei intr-un fel de Rai ciudat. Aşa cum am menţionat mai sus, piesa se refera în acelaşi timp  la Lucifer şi la controlorul mental al lui Beyonce.

Porumbelul reprezinta , de asemenea controlorul facand-o pe Beyonce sa se simta “usoara” prin programarea Monarch. Beyonce este trimisa intr-o alta lume cu un curcubeu omniprezent ,un simbol asociat cu programarea Monarch . Vedem adeseori pe Beyonce multiplicata iar apoi intra in coliziune , care reprezinta slujitorii ei.  Dacă te uiţi atent la dansatorii de rezervă, într-o scenă aparte, ele sunt literalmente rupte in doua, ca si cum nu ar fi activate. Observati curcubeul, importanta sursei de lumina ( Lucifer = Zeul luminii ) …Si mai este calul alb alergant in fundal

n această scenă simbolică, Beyonce este într-o cameră oglindă,  nu se şte care este “reala Beyonce”. Aceasta scena se refera la disocierea mintii, sa nu mai mentionez ca oglinziile au  o semnificatie importanta in programarea Monarch.

Ea apoi sparge o oglindă şi fragmente din ea zboara peste tot, ceea ce reprezintă fragmentarea şi compartimentarea conştiinţei sale, o condiţie prealabilă importantă pentru a crea o nouă personalitate în programarea Monarch. Apoi se intampla: Noua Stralucitoare  Beyonce Robot, noua personalitate programata este creata.

Ce este un robot? Este o maşină care este programata pentru a îndeplini sarcini specifice. Această descriere se aplică, de asemenea, la un sclav cu mintea-controlata . Deci,  acest videoclip descrie paşii de control al minţii şi metamorfoza a viermelui într-un fluture monarh.

CONCLUZIA:

Melodia “Sweet Dreams” a lui Beyonce descrie calatoria “fericita” a subiectului controlat mental spre o noua persoana . Chiar daca procesul este ingrozitor de dureros ,sau ca un cosmar, subiectul este programat sa-i placa. “nu vreau sa ma trezesc din tine”

Numeroase simboluri si ” triggers”  ( declansatori )  sunt incluse în video şi, combinate cu versuri dissociative, cântecul nu lasă nici o îndoială pentru cei care au ciunostiinte despre ocultism.

De ce există aluzii la Lucifer şi control mental in acest video ? Care este scopul ? Ar trebui să aibă un efect asupra telespectatorilor ?   Sunt acest gen de videoclipuri megaritualuri actionand asupra subconstientului fanilor  ?  Pregatesc ei urmatoarea generatie pentru a accepta aceasta realitate ?. Acestea sunt intrebari la care ma straduiesc eu sa raspund. Un lucru este sigur: atunci când cineva îşi dă seama că frumuseţea lui Beyonce si talentul ei incredibil este folosit pentru a promova astfel de orori, videoclipul devine într-adevăr un coşmar “frumos”.

Sursa Oficiala: http://vigilantcitizen.com/

Reclame

Istoria interzisa a omenirii, Fabricarea istoriei la comanda, New Age, Arheologia interzisa, Ignoranta si necunoasterea, Elitele care conduc din umbra lumea, Mahabharata, Ramayana, Armageddon, Intelepciunea romana, egipteana, greaca, Platon si Aristotel

Istoria interzisa a omenirii, Fabricarea istoriei la comanda,

New Age, Arheologia interzisa, Ignoranta si necunoasterea,

Elitele care conduc din umbra lumea, Mahabharata,

Ramayana, Armageddon, Intelepciunea romana, egipteana,

greaca, Platon si Aristotel,

Istoria interzisa a omenirii

“Esti materie, esti un amestec intamplator de substante chimice. Esti un animal superior, o maimuta evoluata, esti…un accident al legilor fizicii.” Te simti vizat? Ar trebui, pentru ca, desi nimeni nu ti-a spus-o fatis, nu doar stiinta, toate asa-zisele medii de promovare a cunoasterii te bombardeaza zilnic cu aceasta idee. Este ceea ce ne spun cercetatorii sau, mai degraba, ceea ce sunt lasati sa ne spuna. Nu este oare paradoxal ca, desi magulitorul curent New Age plaseaza individul in centrul Universului, incoronandu-l stapan absolut al naturii si al propriei existente, de la promotorii aceluiasi crez aflam ca nu suntem decat niste primate oportuniste si un pic norocoase, diferite de “suratele” animale doar printr-un continut cranian mai consistent?

Materie, numai materie. In spatele acestor jocuri scenice care ne pun o ordine bine calculata in viata si in ganduri se ascunde un peisaj de culise mult mai vast si mai tenebros decat se poate banui analizand faptele accesibile. Cu toate acestea, Descopera.ro va incerca sa faca putina lumina in ce priveste “cunoasterea necunoscuta” a umanitatii.

Nu sunt putini acei specialisti, dintre care se disting nume precum Michael Cremo si Richard L. Thompson, autorii cartilor “Arheologia interzisa” si “Istoria ascunsa a rasei umane”, care vorbesc despre fenomenul filtrarii cunoasterii. Dupa cum o sugereaza contextual forma termenului, aceasta politica, suspectata ca fiind o arma de capatai a elitelor ce conduc lumea din umbra, este menita sa tina masele in ignoranta si necunoastere. Altfel spus, este vorba despre puterea intelectuala, cea din care deriva toate formele de dominatie si control la care este supusa civilizatia umana astazi. Articolul de fata nu va trata insa despre cine sunt sforarii acestor masinatiuni, ci se ambitioneaza sa releve cate ceva despre modul in care ei opereaza.

“Involuatii” stiau
Liderii fara chip care actioneaza manetele acestui mecanism al cenzurii limiteaza masiv accesul maselor la informatii care vizeaza in special originile si trecutul speciei umane, temelie a intelegerii existentei si scopului in viata. Este vorba despre aspecte esentiale ale civilizatiei si ale planetei pe care, daca le-am cunoaste, ne-am intelege mai bine natura si misiunea; ceea ce ne-ar face insa liberi si mai greu de controlat. Sunt lucruri pe care “EI” le cunosc, dar pe care le tin departe de noi, din egoism, din interes, din trufie, din nevoia de a avea un ascendent asupra semenilor.

Premisa fundamentala de la care porneste teza unor specialisti precum cei mentionati mai sus, cum ca istoria umana este cu totul alta decat cea care ne este prezentata astazi in mod oficial, rezida, ca debut, in scrierile antice. Majoritatea culturilor dispun de astfel de carti care vorbesc despre existenta unor civilizatii avansate in trecutul foarte indepartat, dar scrierile in sanscrita ale Indiei sunt de departe cele mai explicite in aceasta directie. Manuscrise antice, precum Mahabharata, Ramayana sau Vedele vorbesc deschis, pe langa principiile filosifice si culturale indiene, si despre episoade fascinante din vechime, care fac descrieri amanuntite ale unor tehnologii pe care omenirea abia le-a dobandit astazi. Sunt descrise aparate de zbor impreuna cu principiile lor de functionare, sunt mentionate arme precum bomba atomica sau chiar bomba cu hidrogen si se descriu avansate tehnici medicale si genetice. Aceleasi carti vorbesc despre erele pamantului, despre ciclicitatea vietii pe planeta si despre succedarea civilizatiilor. Convingeri asemanatoare vin din intelepciunea romana si egipteana dar mai ales dinspre cea greaca de unde, de la Platon si Artistotel ne parvin invataturi referitoare la aceeasi insiruire a vietii. Ei credeau puternic intr-o fiintare pe ere, dupa un model arhetipal. Astfel, in credintele stravechi – care, dealtfel, nu sunt deloc de lepadat – un mare ciclu de viata incepe edenic, cu o Era de Aur, in care toate fiintele umane sunt spiritualizate, constiente, bune. Aceasta era este succedata de cele de Argint, Bronz si Fier, ce caracterizeaza, gradual, deprecierea umana prin cultivarea lacomiei si a individualismului intr-atat incat lumea trebuie reconfigurata. Ceea ce se si intampla, printr-un cataclism general si o reinchegare ulterioara a vietii.

In viziunea initiatilor indieni, oamenii s-au nascut de mai multe ori si de tot atatea ori, minus unu (inca), au disparut in urma unor dezastre de exterminare a speciilor. Acest lucru s-ar fi intamplat insa numai pentru ca viata sa reinfloreasca, prin repopularea Pamantului fie de catre refugiati paranormali, neafectati de Armageddon, fie de civilizatii superioare din alte sfere cosmice. Cartile acestea fac referiri foarte serioase la existenta in urma cu milioane si chiar cu miliarde de ani in urma, pana la inceputurile planetei, a inteligentei pe Pamant si a civilizatiilor evoluate. Totusi, pentru sustinerea unor atari premise, trebuie sa existe si probe fizice. In absenta acestora, s-ar putea presupune cu usurinta ca scrierile sunt false, mincinoase, produs al unei imaginatii disproportionate. Surprizator, ele sunt cofirmate nu doar sporadic, ci chiar abundent, nenumarate dovezi arheologice ale existentei unor antice civilizatii avansate iesind la lumina, accidental sau “vanate”, in toate colturile lumii.

Teoria ca teoria, dar practica…
Exemplele sunt numeroase si dispun de caracteristici mult prea complexe pentru a fi expuse convingator aici, dar vom face cateva insemnari succinte. Este vorba despre descoperiri arheologice precum: macheta egipteana din lemn din secolul al II-lea i.Hr, care are forma unui avion; ciocanul descoperit la marginea Londrei, incastrat intr-o roca veche de 500 milioane de ani; harta desenata in 1513 a amiralului turc Piri Reis, care arata in detaliu portiuni din Africa, America si Antarctica, in conditiile in care Antarctica a fost descoperita oficial abia in 1818. Mai mult, harta reprezinta continentul alb asa cum arata el sub gheturi, stare in care se afla, probabil, in urma cu 10.000 – 12.000 de ani; orasul Nan Madol, construit intre anii 200 i.Hr.- 800 d.Hr., pe un recif de corali din Micronezia, din aproximativ 250 milioane de tone de blocuri bazaltice, al caror transport nu poate fi explicat; artefactul Coso, din Olancha, California, asemanator cu un dispozitiv de aprindere, gasit in interiorul unei bucati de piatra care ar fi avut nevoie de 500.000 de ani pentru a se forma. O amprenta palmara a fost gasita intr-un strat de piatra calcaroasa avand circa 110 milioane ani, in localitatea Glen Rose (Texas). In nordul inghetat al Canadei s-a gasit un deget omenesc fosilizat,datand din Cretacic. In Utah, intr-un strat de roca estimat la 300-600 milioane de ani vechime, s-a descoperit ceea ce pare amprenta unei talpi omenesti, incaltata intr-un soi de sanda. Minerii din Africa de Sud au scos la lumina sute de sfere metalice de origine necunoscuta, denumite sferele Klerksdorp. Ele au circa 3-5 cm in diametru, iar unele au incrustate linii paralele, asemenea unor santuri, de jur-imprejur. Sferele par a fi facute de mana omului, desi specialistii nu pot explica in ce fel au fost realizate liniile. Stratul de roca din care au fost extrase aceste sfere dateaza din precambrian, vechimea lor fiind estimata la 2,8 miliarde ani.

Exemplele pot continua, acestea sunt doar cateva dintre cele mai cunoscute care au ajuns sub ochii publicului larg. Surprinzator este insa faptul ca, desi asemenea reusite arheologice vorbesc fatis despre o realitate incontestabila, oamenii de stiinta nu le aplica mai mult decat o eticheta pe care sta scris “mistere”. De ce alegem sa le consideram curiozitati si bizarerii, cand putem accepta povestile uneori de necontestat pe care aceste obiecte ni le spun? Nimeni nu se oboseste, oficial, sa sape mai adanc si sa intelega implicatiile uriase pe care le au aceste lucruri. Cat despre noi, sfidarea afisata de elite in relatia cu vulgul este de un cinism revoltator. Ne servesc, prin intermediul cercetatorilor si al publicatiilor pe care le au in “buzunar” toate aceste informatii, probabil desperecheate, bizuindu-se fara griji pe faptul ca ignoranta isi va juca rolul si ne va impiedica sa ne implicam activ sau sa ne “sinchisim” macar de ele. Pentru ca, la urma urmei, cine suntem noi sa ne gandim la asemenea lucruri? Ce conteaza daca oamenii au 10 mii, o suta de mii sau un milion de ani? Aceste preocupari sunt ciudate, abstracte, ele reprezinta exclusiv apanajul unor filosofi si mistici neintelesi, izolati in turnurile lor de fildes. Noi trebuie sa ne traim viata la maximum, timpul inseamna bani, este scurt, viata trece, nu trebuie irosita cu intrebari existentiale. Sunt numai cateva dintre trendurile pe care elitele ni le-au impregnat, pentru a imbraca poate cele mai importante deprinderi pe care ar trebui sa le posedam in cosumatii care sunt adesea ridicole si caraghioase in ochii unei opinii publice profund contaminate.

Indoctrinare religioasa? Mai gandeste-te
Totusi, aceia care aleg sa nu se lase pacaliti de teoriile evolutioniste vehiculate extrem de agresiv, se aliniaza mai degraba unei tendinte spirituale de masurare a lucrurilor. Acesti oameni privesc devenirea umana, nu ca pe o evolutie din materie, ci, mai degraba, ca pe o involutie, dintr-o constiinta superioara. Aceasta premisa se aseamana poate cu o argumentatie religioasa, cu o doctrina ridicola, dar incercati sa va intrebati daca nu cumva aveti aceasta impresie tocmai in virtutea informatiilor care vi se “injecteaza” pe toate mediile de comunicare. Omul nu este un produs unilateral, asa cum incearca sa ne convinga conducatorii nostri de talie mondiala. El este intr-adevar alcatuit din materie, este grosier, dar mai are si o dimensiune mentala, precum si una spirituala. Lumea noastra este, din acest motiv, privita de initiati, ca o etapa cosmica grosiera, ce va fi urmata de niveluri superioare ale realitatii, dominate de energii subtile, denumite de culturile diferite spirite, ingeri, zei, sfinti, etc. Nasterea ar insemna, practic, procesul prin care o fiinta de constiinta pura coboara in sferele inferioare ale Cosmosului si se acopera de energiile scazute ale mintii si ale materiei.

Toate culturile si civilizatiile credeau ca venim dintr-un nivel spiritual al realitatii, traiau in acord cu aceasta convingere si erau armonizati cu natura si viata. Mai putin noi, care ne dezicem de orice forta superioara. Noi, care ne credem fruntasi si superiori, nu doar ca civilizatie, ci la nivel individual. Este in asentiment cu mersul actual al lucrurilor ca “eu” sa fie in centrul lucrurilor si “mie” sa fie elementul de referinta al existentei. Si tocmai pentru ca “eu” nu este singur, ci sunt sase miliarde ca el, acest lucru duce la izolare, la dezbinare si conflicte, la dominatie si razvratire. Daca eu lupt doar pentru mine, atunci cauza mea nu mai este si a altora, ceea ce ma face sa fiu absolut singur, neunificat in nimic cu altcineva. Desi poate parea desuet, nu este decat aplicarea maximei “Dezbina si stapaneste” la nivel planetar.

Spuneam putin mai sus ca, daca ideea spiritualitatii ti se pare a fi o doctrina, un raspuns disperat al Bisericii la avantul actual al stiintei, atunci ar trebui sa te intrebi daca nu crezi asta tocmai in urma faptului ca esti controlat. Ei bine, sa venim in sprijinirea unei asemenea declaratii si cu un exemplu. Este vorba despre cazul sotilor Pierre si Marie Curie. Cei doi cercetatori francezi din secolele XIX – XX sunt recunoscuti oficial pentru performantele din domeniul radioactivitatii, care le-au si onorat activitatea prin obtinerea unui premiu Nobel pentru Fizica in anul 1903. Niciun manual insa si in general nicio carte nu vor mentiona implicarea lor activa si meritorie in experimentele parapsihologice. Pret de mai multi ani, cei doi cercetatori au derulat o serie de teste cu nuanta supranaturala in laboratoare si institutii, inregistrand rezultate notabile si succese nebanuite, materializate prin comunicarea cu spiritele, extracorporalizari, materializari, clarviziune si alte astfel de fenomene catalogate astazi drept “bazaconii”.

Aceasta activitate intensa si mascata este atestata de o documentatie vasta aflata in arhivele institutiilor care le-au gazduit initiativele lui Pierre si Marie. Si in acest caz, exemplele unor performante si descoperiri halucinante pe taram spiritual sunt in numar suficient de mare, incat sa ateste existenta incontestabila a unei asemenea dimensiuni umane. De ce ocultizarea lor? Pentru a masca latura spirituala a umanitatii si pentru a canaliza civilizatia spre materialism si consumerism. Suntem vaduviti prin aceasta privare de cunoastere, de aspecte importante ale existentei si ale fiintei umane, capitale in intelegerea completa a ceea ce suntem si a ceea ce avem de fapt de facut aici. Daca nu stim nimic despre aceste lucruri, care, iata, exista ca parte a realitatii, este firesc sa ne refugiem in productie si consum, in efemer, in placeri marunte si in bucurii intr-adevar animalice. Iar acest lucru nu este intamplator.

Mai gandeste-te un pic
Toata aceasta mistificare se intampla pentru ca stiinta are in miezul sau un grup extrem de influent care musamalizeaza voit descoperirile cele mai importante. Motivele unui asemenea grup influent nu pot fi decat presupuse, dar probabil ca banuielile celor care le emit nu se indeparteaza prea mult de adevar. Astfel, Michael Cremo suspecteaza ca doua mari directii motiveaza elitele sa filtreze cunoasterea. Una ar fi insasi natura umana, negarea, respingerea teoriilor care le contrazic pe ale lor, deoarece sunt oameni indragostiti de ei insisi si de adevarurile lor, nefiind dispusi sa accepte alternative. Apoi, probabil ca este vorba de ratiuni ceva mai adanci, legate de putere si control. In sistemul educational, evolutionistii au detinut o pozitie suficient de inalta pentru a dicta raspunsuri la intrebarile fundamentale: “cine suntem? de unde venim? incotro mergem?” Aceste raspunsuri, dupa cum bine se stie, sunt pur materialiste, exclud cu desavarsire orice implicare divina in crearea omulu. De aceea, nici nu este surprinzator sau intamplator ca omenirea a luat-o pe o panta adanc materialista si exclusiv fizica. Manipulatorii din umbra au insuflat maselor valori eronate, ideea ca scopul fundamental al omului este acela de a produce si de a consuma. Mereu mai mult. Acest lucru, in cazul in care mai sunt dintre aceia care nu isi dau seama, naste bogatii uriase. O parte dintre ele intra in buzunarele cercetatorilor, care nu doar fac parte din mecanismul manipularii, dar stau si la temelia conceptelor produselor comercializate (armament, tehnologie, lux etc). O alta mare parte din fonduri intra in buzunarele industriasilor care le produc si, nu in ultimul rand, in buzunarele adanci ale guvernelor care percep taxe si impozite, in unele locuri, uriase, pe marginea comertului masiv. Aceasta nu inseamna altceva decat faptul ca forte foarte mari sunt cointeresate ca lucrurile sa ramana in lume in forma in care sunt astazi. Ele nu vor sa vada intrerupt acest proces si atunci nu este de mirare faptul ca devine tot mai energic.

Orice scadere a activitatii economice creaza unde de soc. Elitele au inteles asta. Din acest motiv, se intretine furibund procesul de productie-consum. Oamenii nu trebuie sa se gandeasca la existenta, nu trebuie sa-si puna probleme inalte, adanci, trebuie mentinuti si concentrati in uriasa masinarie economica. Exemplul clar a venit in urma atentatului terrorist din 11 septembrie 2001, in urma caruia mii de oameni pur si simplu au incetat sa mai cumpere, sa mai consume. Au ales sa stea mai mult cu familiile si cu prietenii lor si sa se intrebe ce este viata si incotro se misca, ce se intampla cu lumea. Reverberatiile unui asemenea fenomen sunt mari si durabile. Liniile aeriene, spre exemplu, nu si-au revenit inca total in acesti 7 ani de la eveniment. Stapanii unui imperiu financiar nu isi permit asemenea pierderi. Ei trebuie sa aiba mereu mai mult, nici macar mentinerea nu este o optiune. Sunt, deci, interese mari care ne vor focusati trup si suflet pe procesul material de productie si consum, iar elementul cheie sunt oamenii de stiinta si dascalii, cei care ne invata despre lume si viata. Ei insista ca suntem fiinte materiale si mai ales ca acesta este un lucru bun. Dar daca am primi si un alt raspuns la intrebari precum “Cine sunt? De unde vin? Unde ma duc? Ce vreau?” ? Ce ar fi daca s-ar preda in scoli faptul ca facem parte dintr-o constiinta superioara si pura si ar trebui sa ne canalizam mai mult pe cultivarea constiintei si a spiritului, pentru ca ele sunt eternitatea? “EI” nu vor insa acest lucru, pentru ca ar insemna ca oamenii sa fie mai putin controlati, ceea ce ar insemna mai putini bani si o putere scazuta. De aceea s-a impamantenit si ideea de proprietate. Intr-o societate complet mercantila, toata lumea are proprietati. Liderii, corifei ai omenirii, detin aceste proprietati prin diferite sisteme sociale, bancare sau politice. Ori, cine controleaza proprietatea controleaza si proprietarul.

Sustinatorii sistemului axiologic bazat pe productie si consum, pe ahtiere de acumulare si materialism, s-au infiltrat insidios in pozitiile influente si puternice ale societatilor umane, de unde pot dicta celor de sub ei realitatea. Ei au creat sistemele de comoditate, care stimuleaza latura hedonista umana, capturand individul in placeri si indepartandu-l de realitate. Mijloacele de distragere sunt astazi extrem de numeroase si de eficiente, imbracand tot soiul de forme. De ce nu s-ar abate chiar razboiul asupra unei comunitati preocupate de spirit si Divinitate, daca numai asa ea poate fi convertita sau chiar eliminata? Conducatorii lumii nasc si finanteaza razboaie, inventeaza sisteme monetare si diverse constrangeri, aplicand, sub aparenta unei libertati totale si a unei civilizari apoteotice, o lege martiala deghizata, mai rea decat tot ce a existat pana in prezent. De ce este mai rea? Pentru ca biciul in spate si siluirea nu iti pot fura sufletul, nu iti pot starpi credinta si stinge lumina din priviri. Conducatorii de astazi nu se multumesc sa conduca oameni, mase, nu se multumesc sa aiba mancaruri fine si vile luxoase, ei vor sa ne biciuiasca sufletele. Care este motivul final? Sigur ca, in aparenta, tinand in jug o omenire care se naste, traieste si moare pentru ei, isi asigura o viata nu de regi, dar chiar de Dumnezei aici pe Pamant. Dar asta sa fie totul?

Cat poate trai un om sa se bucure de placerile vietii? Cateva zeci de ani? Planurile lor se intind pe secole, de ce? Pentru urmasi? Ar putea niste oameni atat de egoisti sa se gandeasca la viitorul copiilor lor? Ce stiu ei? Cred oare ca viata este numai una si atunci merita traita din postura unui zeu, caci dupa ea nimic nu mai conteaza? Este putin probabil sa fie atat de naivi, de vreme ce nu vor ca noi sa aflam de puntile spre lumea spirituala. Stiu ei mai multe decat ne inchipuim, care le sunt resorturile? Este intr-adevar o conspiratie sau doar miscare browniana, curs evolutiv firesc, natura umana exacerbata? Crezi ca poti primi raspunsuri la intrebarile astea dintr-o masina luxoasa, cu un telefon performant in mana si cu o vestimentatie la moda pe trup? Poate iti va raspunde fotomodelul de langa tine sau vila cu trei etaje. Ori, cine stie, poate iti va sufla cate ceva despre viata plasticul din cardurile pe care le ai in portofel. Toate tac? Atunci unde e raspunsul? Intr-un Happy Meal cu siguranta nu.

descopera.ro

CRIZA ARTEI SI PROMOVAREA NON-VALORII DE CATRE MASS-MEDIA!!!

Criza artei şi promovarea non-valorii de către mass-media

Unde conduce viziunea răsturnată asupra artei: decese violente şi stranii ale unor actori, mesaje subliminale diabolice în muzică,  cântăreţi omorâţi de abuzuri de alcool şi stupefiante
de Hari Barbilian

În jocul magic al existenţei, oamenii – fascinante universuri –  îşi aleg rând pe rând rolurile. O lege înaltă a hărăzit fiecăruia în taină puterea de a fi martorul propriei vieţi, al propriului rol jucat pe marea scenă a creaţiei. Cu timpul însă, făptura umană a uitat de această putere nebănuită. A trecut pe nesimţite de la sacru la profan, de la subiectele centrate pe relaţia om-divinitate, la cele în care oamenii sunt absorbiţi de vârtejul orb al pasiunilor şi al greşelilor pământeşti.

În artă, actorul este pe deplin răspunzător de emoţiile pe care le generează în timpul spectacolelor. Acesta trebuie să înţeleagă că a trăi şi a evoca stările negative ale angoasei şi deziluziei înseamnă a genera rezonanţe stranii, otrăvind psihicul său şi al celorlalţi. La fel, a chema şi a dărui bucurie, dragoste, încredere înseamnă a aduce în fiinţa sa şi a spectatorilor sentimente frumoase şi înălţătoare, care nu pot decât să folosească tuturor.

Arta, o imagine fidelă a confuziei şi angoasei în care trăieşte omul modern

Arta cuprinde un cumul de sugestii care impresionează puternic fiinţa umană, sensibilizând-o. Unele mesaje artistice pătrund adânc în subconştient, influenţând atât structura emoţională a omului, cât şi comportamentul său. În mod firesc, arta ar trebui să trezească omului emoţii purificatoare care generează starea de catharsis menită să trezească sufletul, să deschidă porţile inimii fiinţei care receptează opera artistică. Din păcate, creatorul zilelor noastre încântă rar spectatorul cu astfel de trăiri sublime, experienţe emoţionale intense, deoarece el a intrat în ceea ce artiştii şi esteticienii numesc – cu un hilar dramatism – „criza artei”.

Deoarece în operele de artă moderne sunt reflectate problemele şi dramele fiinţei umane, creatorul ajunge să limiteze totul la formă, în detrimentul conţinutului şi mesajului. Această formă care acoperă aproape întreaga gamă de aspiraţii şi împliniri estetice, este cizelată la maxim, perfecţionată, şlefuită şi ridicată la rang de realizare artistică. Se munceşte zilnic ore în şir pentru a dobândi o tehnică „perfectă”, fiind înlăturată totuşi latura emoţională, profundă şi benefică a aşa-zisei opere de artă.

În viziunea artei contemporane, 99% din viaţa unui artist „care se respectă” este consacrată trupului, el ajungând să stăpânească foarte bine meşteşugul actoricesc, dar aceasta o face cu preţul uitării naturii esenţiale şi complete a omului, fiind rar întâlniţi aceia care lucrează şi pentru întreţinerea vie a spiritului. Ca urmare, arta a ajuns astăzi o imagine fidelă a confuziei şi angoasei în care trăieşte omul modern. Acesta ţipă în gura mare, formulează mii de întrebări, cărora nici măcar nu doreşte să le afle răspunsul. Subiectele şi temele artistice pe care ni le prezintă diferitele manifestări ale artei contemporane descriu adesea un om plin de neînţelegere, ce pare condamnat la o condiţie inferioară, din care nu mai poate ieşi.

Preaslăvirea non-valorii: estetica urâtului

De ce în artă se promovează o estetică a urâtului? De ce un aşa-zis artist ca Picasso a devenit conducătorul unei şcoli care s-a dedicat distrugerii tradiţiei artei clasice europene, dizolvând imaginea în forme lipsite de sens?
Uneori acest demers a atras degradarea artei în general, comercializând-o prin abila manipulare a celor care doreau să ridice în slăvi non-valoarea pentru anumite profituri sau interese triviale, iar alteori, pur şi simplu a fost vorba despre confuzie şi incompetenţă artistică, principale obstacole în perceperea unei opere de artă!
Există un banc care îl are în prim-plan pe aşa-zisul maestru al artei abstracte:
Picasso dă peste un hoţ în castelul pe care şi-l cumpărase. Se luptă cu el, dar hoţul scăpă. Merge la Secţia de Poliţie pentru declaraţie şi cei de acolo îi cer pentru că este pictor, să facă portretul robot al pungaşului. Pe baza acestuia Poliţia a arestat-o însă pe Maica Stareţă, Ministrul de finanţe, o maşină de spălat şi turnul Eiffel.

Majoritatea creatorilor de artă îşi exacerbează personalitatea, dispreţuiesc valorile unei iniţieri spirituale şi nu mai sunt conştienţi că trebuie să se deschidă către inspiraţia a cărei sursă nu se găseşte în ego, ci dincolo de el, în transpersonal, în domeniul infinit al armoniei cosmice, această raportare realizând chiar accesul direct la arhetipuri.

În lumea antică artistul era un adevărat magician, capabil să mijlocească accesul semenilor săi la marile taine ale universului, fiind un adevărat releu prin care se revărsau binefacerile zeilor. Spre exemplu, din vechea Indie s-au păstrat până în zilele noastre conotaţiile sacre ale dansului, care nu se reduc, ca finalitate, la o gestică întâmplătoare a trupului, fiecare mişcare având propria semnificaţie, încărcătura ei trimiţând la o anumită emoţie bine determinată.

Conform unei prejudecăţi adânc înrădăcinate, creatorul modern selectează mai ales aspectele negative ale vieţii cotidiene, fiind convins că doar acestea pot reţine cu adevărat atenţia publicului. Ce consecinţe dramatice implică o asemenea viziune răsturnată devine evident mai cu seamă în cazul actorului. Prin specificul artei sale, acesta se identifică de-a lungul carierei cu angoasele şi destinul personajelor pe care le interpretează.

Cazuri dramatice ale unor actori care şi-au atras o moarte violentă şi stranie

În acest sens este semnificativ cazul lui Klaus Kinski, care, jucând frecvent rolul de persoană dezechilibrată psihic, a început să se manifeste în anumite împrejurări fără control, dezlănţuindu-se cu o violenţă ce frizează nebunia (sintagma „fiinţa este vicleană” devenind motto-ul existenţei lui). Tragice sunt şi cazurile actriţelor Natalie Wood, Sharon Tate şi a actorului James Dean, care, jucând frecvent roluri cu caracter pesimist, şi-au atras o moarte violentă şi stranie.

Regizorul italian de film Pier Paolo Pasolini şi-a găsit moartea într-un mod tragic fiind pur şi simplu violat pe o plajă în urma unui atac agresiv. Iată descrierea făcută de un criminolog care, totuşi, nu-l văzuse niciodată: „Îl cunoaştem pe P. din operele sale literare şi din cele cinematografice: analiza psihopatologică a producţiei sale ar putea să ne conducă la afirmaţia unei înclinări coprolalice (tendinţă patologică de a folosi cuvinte obscene, scabroase). Este un anormal sexual, un invertit în sensul absolut al termenului. P. este atât de profund anormal încât îşi acceptă anormalitatea conştient, arătându-se incapabil s-o judece ca atare”.


Jane Harlow, Anna Nicole Smith, Grace Kelly, Lana Clarkson şi Marilyn Monroe, sunt doar câteva actriţe al căror sfârşit tragic a şocat lumea lăsând semne de întrebare.

Actriţa din California Lana Clarkson a fost împuşcată mortal pe data de 3 februarie 2003, la vârsta de 40 de ani în casa producătorului său, Phil Spector. Acesta a fost acuzat de moartea actriţei. Clarkson a devenit foarte cunoscută în urma rolurilor jucate în „Scarface”, „Barbarian Queen” şi câteva seriale de televiziune foarte populare în anii ’80.

Marilyn Monroe (foto) moare pe data de 5 august 1962, la vârsta de 36 de ani. Circumstanţele morţii sale au fost foarte discutate de-a lungul timpului. Este adevărat, Marilyn este una din puţinele persoane care au ajuns pe prima pagină a ziarelor numai pentru că a cântat “La mulţi ani”. Sărbătoritul din melodia “Happy Birthday, Mr. President” era chiar J. F. Kennedy, iar interpretarea cântecului a marcat ultima apariţie publică importantă a actriţei.


Autorităţile nu au confirmat nicio teorie misterioasă legată de moartea vedetei. Mai mult, se spune că asasinarea vedetei ar fi fost înregistrată, iar bărbatul care supraveghea înregistrările a murit în circumstanţe neelucidate…

Este cunoscut de asemenea impactul pe care l-a avut de-a lungul timpului asupra a numeroşi interpreţi, „Machbet”, supranumită „Piesa Blestemată”, deoarece cei care au pus în scenă această dramă au avut, în timpul repetiţiilor şi al stagiunii, accidente aparent absurde, boli năprasnice, decese sau chiar tentative de suicid. În această piesă, invocarea duhurilor malefice de către cele trei vrăjitoare nu rămâne doar în planul imaginar, extrapolându-se şi în realitatea concretă, generând stări, situaţii şi fenomene similare celor obţinute în urma unor ritualuri reale de magie neagră (prin declanşarea binecunoscutului fenomen de rezonanţă).

Conducătorii din umbră doresc impregnarea psihicului uman cu emoţii negative

În arta cinematografică, violenţa reprezintă 90% din acţiune; în filmele considerate a fi „în vogă” omul este lipsit de speranţă, este supus spaimelor şi situaţiilor fără ieşire. Filmele de groază au o pondere atât de mare încât s-au creat cluburi ale cineaştilor horror; se vorbeşte despre vampirologie ca despre o ramură firească a criticii cinematografice, actori dintre cei mai buni optând din plictiseală sau din arivism pentru rolurile penibile şi abjecte din aceste filme „ieftine”. De asemenea, este limpede pentru oricine că amploarea pe care au luat-o pornografia şi homosexualitatea în artă vizează în mod direct orientarea către plăcerile lumeşti pervertite şi viciate, îndepărtarea omului contemporan de tot ceea ce înseamnă valoare născută din frumuseţe, adevăr şi spiritualitate.

Să fie aceste fenomene o pură întâmplare? Să fie oare artiştii atât de insensibili la estetica sublimului şi la dezvăluirea armoniei din oameni? Este clar că acest fenomen este generat de aceleaşi fiinţe diabolice, care manipulează totul din umbră, urmărind, în conformitate cu Protocoalele secrete ale maeştrilor francmasoni, impregnarea treptată a psihicului uman cu emoţii negative.
Spre exemplu, o femeie însărcinată care urmăreşte emisiuni sau filme de o anumită factură agresivă, prin natura stărilor pe care le trăieşte influenţează dezvoltarea firească a copilului ce urmează să se nască, acesta devenind hipersensibil sau chiar violent încă de la vârstă fragedă.

În ceea ce priveşte propagarea cu premeditare a filmelor şi emisiunilor cu caracter nociv, putem aminti un caz foarte recent referitor la atacul criminal din data de 11 septembrie 2001, din New York, în urma căruia au fost distruse clădirile World Trade Center şi au murit mii de oameni. Imediat după aceasta, autorităţile americane au dispus interzicerea producerii filmelor a căror acţiune implică atacuri teroriste asemănătoare celui amintit.

De ce nu se acţionează în acelaşi mod şi cu producţiile care sunt acceptate ca fiind distructive pentru psihicul uman (filme violente, horror, perverse), multiple fiind consecinţele nefaste ale acestor imagini (fiind cunoscute cazurile copiilor care au ucis alte fiinţe imitând „eroii” filmelor lor preferate)? Se poate remarca din nou că în spatele declinului artei se află o intenţie ascunsă, exemplu fiind şi finanţarea de către marile concernuri (conduse de către francmasoni) a creaţiilor şi operelor care promovează non-arta şi non-valoarea.

Mass-media şi propagarea non-artei şi non-valorii

Instrumentul cel mai puternic pentru propagarea non-artei şi a non-valorii este mass-media. Aceasta îi captează omului modern cea mai mare parte din viaţa de zi cu zi, influenţându-i 80% din ideile, concepţiile sau modalităţile de comportament prin intermediul sugestiilor repetate. În faţa micului ecran fiinţa umană îşi formează psihologia de consumator, devenind foarte receptivă. Libertatea telespectatorului de a alege este limitată, propunându-se numai emisiuni create cu scopuri prestabilite, fiecare dintre ele având un mesaj ales de producători. Prin intermediul mass-mediei subconştientul oamenilor este impregnat cu sugestii negative, iar omul devine treptat, dintr-o fiinţă care ar trebui să gândească, o fiinţă gândită.


Aceasta face ca omul să fie mult mai uşor de controlat. Dacă el ar întreţine însă optimismul, bucuria, credinţa, nu ar mai putea fi influenţat aşa uşor în sens distructiv, pentru că metodele de manipulare se bazează în special pe slăbiciunile şi viciile umane.

Iată exemplul reclamei renumitei firme de ţigarete KENT: aceasta asaltează aparent trecătorul cu idei-forţă benefice (ex. ATITUDINEA CREAZĂ VIITORUL), dar reclama ascunde de fapt dincolo de aparenţe îndemnul pentru tot omul de a cumpăra ceea ce vede şi nu ceea ce este mai bun pentru fiinţa sa, recunoscând totuşi cu nonşalanţă că TUTUNUL  DĂUNEAZĂ GRAV SĂNĂTĂŢII…
Şi toate acestea pentru un pumn de bani sau o beţie de putere.

Inoculând ideea că succesul şi celebritatea sunt sinonime cu fericirea, mass-media (controlată de francmasonerie) alimentează mitul vedetei, viaţa acesteia devenind subiect de comentarii şi aprecieri nesfârşite. Fanii o idolatrizează, privindu-i orice gest cu veneraţie, chinuindu-se să-i imite felul de a se îmbrăca, pieptănătura, modul de a gândi şi a se comporta, oricât de artificiale sau lipsite de bun simţ ar fi acestea. Fascinaţi de imaginea compusă de presa scrisă şi de televiziunea insinuantă, publicul pare să nu mai sesizeze ridicolul unor atitudini ale vedetei, ideile greşite şi periculoase pe care le susţine aceasta, artificialitatea personalităţii pe care o afişează, dramatica prăpastie dintre chipul pe care-l expune pentru adoratori şi viaţa sa personală, minată de divorţuri, droguri, alcool, homosexualitate şi alte perversiuni.

Cântăreţi rock decedaţi din cauza abuzului de alcool şi stupefiante

Acestea şi sunt principalele motive pentru care cântăreţii de rock sunt de trei ori mai predispuşi la o moarte prematură faţă de restul populaţiei.


Cunoscute pentru stilul de viaţă dezordonat şi plin de excese, celebrităţile din industria muzicii pop-rock au mai puţine şanse să ajungă la bătrâneţe în raport cu restul populaţiei, arată un studiu al Centrului pentru Sănătate Publică de la Universitatea din Liverpool, localitatea de origine a legendarei formaţii The Beatles. Cercetătorii britanici au urmărit destinele a 1.064 de artişti din Marea Britanie şi din SUA pe o perioadă cuprinsă între anii 1956 şi 2005. Concluzia a fost că vedetele rock „sunt de două-trei ori mai predispuse (prin comparaţie cu restul populaţiei) la o moarte prematură“, informează Reuters.

Elvis Presley, Jim Morrison (foto, liderul The Doors), vrăjitorul chitarei electrice Jimi Hendrix, vedeta trupei T.Rex, Marc Bolan, sau vocalistul de la Nirvana, Kurt Cobain, sunt doar câteva exemple de vedete rock care nu au reuşit să mai apuce senectutea. Plecând de la astfel de cazuri, specialiştii britanici au calculat că mai mult de un sfert dintre decesele muzicienilor au fost cauzate de abuzul de droguri şi alcool. „Studiul nostru indică faptul că vedetele pop-rock riscă într-o proporţie mult mai mare să moară în urmă consumului de alcool şi de stupefiante“, afirma profesorul Mark Bellis, coordonatorul cercetării epidemiologice. În aceste condiţii, specialistul britanic pune la îndoială eficienţa campaniilor pro-sănătate şi contra abuzului de substanţe interzise, susţinute de cântăreţii pop-rock.

„În industria muzicală, stresul, schimbările aduse de trecerea de la popularitate la anonimat, expunerea la medii în care alcoolul şi drogurile pot fi obţinute foarte uşor, toate acestea pot conduce la abuzul de substanţe nocive sau la comportamente autodistructive“, arată raportul britanic, citat de Reuters. Studiul mai susţine că riscul cel mai mare de a face un infarct sau un atac cerebral este în primii cinci ani de la câştigarea faimei. Hendrix, vocalistul Bon Scott de la începuturile AC/DC ori basistul Sid Vicious de la formaţia punk Sex Pistols au murit cu toţii în mai puţin de cinci ani de la momentul în care au cucerit topurile muzicale.


Printr-o împletire perversă dintre bine şi rău, artistul este folosit, speculându-i-se slăbiciunile şi orgoliul, ceea ce-l păstrează captiv între graniţele unui teritoriu lipsit de dimensiunea sublimului.

Manipularea destructivă a maselor prin mesajele subliminale din muzică

Un alt exemplu al manipulării distructive a maselor îl constituie prelucrarea muzicală prin sistemul back-word masking în industria de discuri, prin care se înregistrează mesaje prelucrate la o frecvenţă foarte înaltă, pe care urechea nu le aude, dar pe care subconştientul le percepe şi le înregistrează. De exemplu:
* Piesa „Like a virgin”, Madonna, cuprinde mesajul subliminal: eu mă cufund în păcat.
* „Everything she does is magic” – Police, mesaj subliminal: răul se combate cu violenţă.
* „Crazy little thing called love” – Queen, mesaj subliminal: la naiba cu Biblia, eu vreau magie.
* „Tops” – Rolling Stones, mesaj subliminal: te iubesc, spune Satana.
* „She bop” – Cindy Lauper, mesaj subliminal: eşti neputincios în faţa răului.

În cadrul firmei „Zodiaco” din SUA, fiecare disc original, fiecare matriţă, este prelucrată de către persoane care practică magia neagră; mai mult, se ştie că aceştia nu o fac în scop comercial, ci din dorinţa de a controla spiritul oamenilor. Concertele şi clipurile trupelor de muzică rock, heavy-metal, death-metal, trash, etc., induc un efect malefic imediat celor care le audiază, generând printre altele stări depresive, agresive, anarhice şi sentimentul că viaţa nu mai are niciun sens.

În această realitate, artistul încotro?

A sosit vremea ca el să-şi lumineze sufletul, ca într-o desăvârşită sinceritate să caute în adâncul fiinţei sale adevărata necesitate. Mai întâi va trebui să înţeleagă că arta nu înseamnă nici maimuţăreala faţetelor sublimului şi nici imitaţia banală a unei realităţi efemere. Este acea experienţă care, încununată de dimensiunea sacrului, reflectă natura esenţială a creaţiei. Arta poate fi acea punte ridicată peste prăpastia lăsată de om între cer şi pământ. Ea intră astfel în domeniul spiritualului, acolo unde îşi are de fapt izvoarele.


Arta poate deveni autentică numai atunci când artistul devine o fiinţă liberă interior şi cât mai conştientă şi capabilă să-şi trezească spontan fiinţa faţă de inspiraţia şi frumuseţea arhetipală.

Dintre cei care au „spart” zidurile profanului îi putem aminti pe B. P. Haşdeu, M. Eminescu, L. Blaga, M. Eliade, C. Brâncuşi, G. I. Gurdjieff, A. Tarkovski, A. Jodorowsky, care au realizat adevărate opere artistice, orientându-şi harul în sensul oferit de învăţăturile marilor înţelepţi care le-au fost modele.

Brâncuşi, urmând învăţăturile marelui yoghin tibetan Milarepa, amintea: „Misiunea artei este să creeze bucurie şi nu se poate crea artistic decât în bucurie şi pace sufletească… Iar pacea se obţine prin renunţare.”


Mircea Eliade, discipol al lui Swami Shivanada, un mare mistic hindus, afirma că „nu poţi fi liber dacă nu eşti responsabil”.

Gurdjieff, cunoscut înţelept rus, mentor al unei tradiţii spirituale cu totul originale, spunea: „… eu apreciez arta prin conştiinţa sa. Voi o apreciaţi cu atât mai mult cu cât ea este mai inconştientă. Într-o operă de artă obiectivă, creatorul nu-şi expune ideile direct prin cuvinte sau semne, ci prin intermediul unor sentimente pe care el şi le trezeşte conştient şi metodic, ştiind ceea ce face şi de ce o face.”

Menirea unui artist este aceea de a trăi în armonie deplină cu lumea. Dacă lumea este un teatru, atunci primul rol al actorului este jucat pe scena propriei lui existenţe, iar modul în care o face este măsura trezirii sufletului şi a conştiinţei sale faţă de valorile arhetipale ale frumuseţii, binelui şi armoniei universale.

Citiţi şi:
Constantin Brâncuşi a practicat yoga
Strania mentalitate masonică – un articol de MIRCEA ELIADE

yogaesoteric
octombrie 2008

Războiul psihopolitic antireligios…

Războiul psihopolitic antireligios

Reţeaua de Alarmă Contra Sectelor
de Serge Monaste
Vă prezentăm în continuare un extras din cutremurătoarele dezvăluiri publicate de Serge Monaste privind planurile de distrugere a spiritualităţii, dezvăluiri ce au la bază documente autentice, multe dintre ele publice. Serge Monaste a fost ziarist  la publicaţia canadiană L’Enquete şi a murit asasinat în urma publicării unei serii de articole despre oculta financiară mondială. Manuscrisele lui Monaste rămase neterminate din cauza morţii sale neaşteptate au fost publicate în cartea „Protocoalele de la Toronto. Complotul ONU pentru instaurarea Noii Ordini Mondiale” tradusă şi în limba română.

În zilele noastre, un număr crescând de oameni, care trăiesc viaţa prozaică a unui domn „Nimeni de oriunde”, oameni cu copii, studii universitare şi cariere afirmă cu sinceritate că observă în politica mondială o „Conspiraţie Politică şi Religioasă”. Tendinţa spre instaurarea unei Noi Ordini Mondiale nu este plăsmuirea imaginaţiei unei bande de paranoici, aşa cum ar dori unii să ne facă să credem. Este suficient să privim în jur spre zona noilor tehnologii, a fuziunilor între multinaţionale, a acordurilor comerciale internaţionale, a dispariţiei tot mai pronunţate a clasei de mijloc, a eforturilor în direcţia unei monede mondiale, a unei limbi mondiale, a unei reorganizări a comunităţii internaţionale. Toate acestea ne indică profunde schimbări în raport cu care însăşi guvernele noastre naţionale par a fi complet neputincioase.

Dintotdeauna au existat oameni care să spună că aşa ceva ar fi imposibil. Dar câţi erau convinşi la începutul secolului de exemplu, că un război mondial era absolut imposibil? Şi totuşi acesta a avut loc. Câţi erau siguri că omul nu va putea niciodată să ajungă în spaţiu? Şi totuşi omul a păşit pe Lună. Pentru cine ştie să observe pe planetă există fără îndoială o Conspiraţie în curs de desfăşurare, pentru a instala o religie mondială cu un antipapă în frunte: o religie care va modela Noua Morală a unui Guvern Mondial. Numai cei fără minte sau prizonierii propriilor lor spaime, oamenii care îşi proiectează nesiguranţa asupra altora în mod absurd neagă totul, fără a analiza faptele care le stau dinainte. Puteţi să faceţi parte dintre aceşti oameni sau să vă alăturaţi celor, din ce în ce mai numeroşi, care sunt convinşi că există ceva putred în reorganizarea actuală a Naţiunilor Unite.

Anumite agenţii guvernamentale nu vor să ştiţi acestea, nici „Cult Awareness Network”, nici Naţiunile Unite. Cei care doresc o viaţă nouă, o nouă speranţă, un nou viitor, o nouă Ordine Mondială, ştiu bine că vechile căi trebuie să fie eliminate, dezrădăcinate, pentru a putea fi construită o Nouă Ordine. Pentru toţi aceştia, vechile căi sunt legate de credinţele într-un singur Dumnezeu. În mod bizar, scopul lor suprem nu este acela pe care l-au dat de înţeles populaţiilor din trecut, şi anume un Paradis Mondial sub o Nouă Ordine împotriva liberei voinţe a populaţiilor, ci mai degrabă vizează  posesiunea, apoi controlul sufletelor întregii omeniri. În consecinţă, cu scopul de a obţine rezultate au pus pe picioare „Cult Awareness Network” (Reţeaua de Alarmă Contra Sectelor) pentru a fi siguri că sufletele indivizilor nu pot fi deşteptate în nici un mod. Spre a atinge acest scop într-un timp relativ scurt, au fost obligaţi să atace, să activeze în ultimă instanţă credinţele tuturor celor ce nu cred decât într-un singur Dumnezeu, şi anume catolicii, creştinii în general, evreii şi musulmanii. „Programul de Dezinformare” pe care le-au elaborat se poate rezuma astfel: orice individ care va comunica, în viitor, cu orice fel de grupare ori cunoştinţă religioasă, mistică sau spirituală care ar putea fi indezirabilă în ochii Naţiunilor Unite, va fi identificat ca „membru al unei secte” şi, în consecinţă va fi preluat pentru binele său în sarcina Autorităţilor Medicale Internaţionale ale Naţiunilor Unite.

Spălarea pe creier

Se ştie din întreaga istorie a omenirii, că nici un om care a suferit o spălare pe creier nu va rămâne cu convingerea că a fost maltratat. De obicei persoanele spălate pe creier îşi vor apăra cu pasiune manipulatorul, convinse că li s-a propovăduit o nouă cale şi chiar că au fost alese pentru a-i învăţa şi pe alţii. Iată de ce, în trecut a fost atât de dificil, dacă nu chiar imposibil, să se pună pe picioare legislaţii, mai ales atunci când legislatorii utilizau aceleaşi tehnici faţă de populaţie, în scopul de a fi aleşi şi de a-şi menţine puterea.
În scopul de a spăla pe creier o întreagă populaţie şi de a o determina să reacţioneze  energic, într-o zi contra tuturor celor care îşi revendică o credinţă într-un singur Dumnezeu, a fost necesar ca Naţiunile Unite să înfiinţeze un „Program Special Antireligios” în anii 1960, prin intermediul mai multor Agenţii Guvernamentale Americane. În acea perioadă se stabilise clar în interiorul acestor agenţii guvernamentale, precum şi printre bancherii care le frecventau că pentru a reuşi să se pună pe picioare o Nouă Ordine Mondială trebuia, înainte de toate, să se ajungă la un control absolut al Politicului şi al Socialului, atacându-se prin toate mijloacele problema religiilor. Acest „Program Antireligios” ar putea fi rezumat în modalitatea următoare: dacă înfricoşaţi ansamblul membrilor populaţiei şi îi faceţi să se teamă pentru securitatea lor şi aceea a apropiaţilor lor, cum ar fi copiii, acest lucru vă va permite în continuare să instauraţi măsuri draconice pentru a le impune respectarea legilor, a-i dezarma şi a obţine despre ei date de identitate intensive. Apoi dacă identificaţi această teamă – Frica lor – cu credinţe religioase precise şi răspândiţi această „Frică” prin mijloacele de informare oficiale pe perioade între douăzeci şi treizeci de ani, chiar membrii acestei populaţii vă vor implora în genunchi, prin intermediul reprezentanţilor lor politici să instituiţi noi alternative de bază pentru politica noastră internaţională prin mijlocirea Naţiunilor Unite, în scopul de a stabili o Nouă Ordine Mondială, şi anume „The Mental Cooperation In Takeover Plans”, cu ajutorul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.
Sănătatea Mintală şi Cetăţenia Mondială
În 1948 Congresul Mondial pentru Sănătate Mintală, o Organizaţie a Naţiunilor Unite a declarat în pamfletul său „Sănătatea Mintală şi Cetăţenia Mondială” că: „prejudecăţile, ostilitatea sau naţionalismul excesiv pot influenţa cu putere dezvoltarea personalităţii, fără ca individul respectiv să poată fi conştient. În scopul eficacităţii, eforturile pentru schimbarea indivizilor trebuie să fie acordate cu etapele succesive ale personalităţii în sine, câtă vreme în cazul unui grup sau al societăţii, schimbarea va putea întâmpina o rezistenţă fermă, dacă nu a fost instaurată din capul locului o atitudine de acceptare.”
Extrasul de mai sus pare să-l completeze foarte clar pe cel care urmează. În 1970, psihologul James V. McConnel a declarat, într-un număr al revistei „Psychologie Today”: „a sosit momentul în care e posibil să se combine orice privaţiune senzorială cu drogurile, hipnoza şi manipularea abilă, prin recompensare şi pedepsire, iar acestea, în scopul de a ajunge la un control absolut asupra comportării individului. Prin urmare, ar trebuie să fie posibil, în principiu, să se realizeze un tip de spălare a creierului pozitiv, care ne-ar permite să producem schimbări dramatice în comportamentul şi personalitatea unui individ. Va trebui să remodelăm societatea într-o asemenea manieră încât să fim antrenaţi cu toţii, începând încă de la naştere să facem exact ceea ce aşteaptă societatea de la noi. Dispunem de tehnicile necesare pentru a o face. Nimeni nu deţine monopolul asupra personalităţii. Nu aveţi nimic de spus despre genul de personalitate pe care o posedaţi şi nu există nici un motiv de a crede că aţi putea avea dreptul să refuzaţi o nouă personalitate, dacă cea veche este antisocială”. În cazul de faţă „vechea personalitate” înseamnă „vechea cale”, „căile creştine”, „credinţa trecută, într-un singur Dumnezeu”; ceva care trebuie să fie remodelat conform viziunilor Noii Ordini Mondiale.
Noile principii ale sănătăţii mintale

Planurile privind „sănătatea mintală şi cetăţenia mondială” ale Naţiunilor Unite sunt mai mult decât limpezi în documentul numit „Noile principii ale sănătăţii mintale”, principii ce vor fi impuse la nivel internaţional. Principiile sănătăţii mintale nu-şi pot găsi finalizări pozitive fără acceptarea progresivă a conceptului de „cetăţenie mondială”. Documentul declară, de asemenea: „programele pentru schimbări sociale, spre a fi eficiente, necesită un efort conjugat din partea psihologilor şi a asistenţilor sociali lucrând împreună şi în cooperare cu oamenii de stat, administratorii şi alţi posesori ai unor posturi de răspundere”.

Cele trei etape de dezvoltare prevăzute sunt:

1. izolarea într-un spital psihiatric;
2. centrele locale de sănătate mintală comunitară, astfel încât pacienţii să poată fi trataţi în mediul lor propriu;
3. centrele de gardă,  unităţile de jandarmerie, creşele populare unde va fi posibil să se acţioneze de timpuriu în viaţa copiilor, în ceea ce priveşte problemele legate de naţionalism.
În cazul de faţă, Naţionalismul poate fi identificat şi cu Credinţa într-un singur Dumnezeu. Mai mult, în aceste creşe reprezentanţii statului vor putea să-i identifice cu uşurinţă pe cei care au părinţi credincioşi sau naţionalişti ireductibili. Cu doi ani înainte de data publicării acestui Pamflet al Naţiunilor Unite, Generalul Maior G. B. Chismon, Ministrul Sănătăţii din Canada, care ulterior avea să devină directorul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii a Naţiunilor Unite a explicat: „apărarea personală poate implica o reacţie neurologică, atunci când aceasta semnifică necesitatea de a-ţi apăra posesiunile materiale împotriva altora care trăiesc în sărăcie. O asemenea atitudine poate duce la război.”. Soluţia problemei, propusă de Generalul Maior G.B. Chismon a fost : „Să redistribuim toate bunurile, tuturor.”
Gulagul din Alaska

Această atitudine echivalează cu Socialismul impus populaţiilor împotriva voinţei lor, dacă o asemenea cale este singura posibilă. Mai mult, pentru a smulge din rădăcini bazele apărării personale este necesară identificarea cu credinţa într-un singur Dumnezeu. În epoca respectivă, această politică trebuie să deschidă porţile diferitelor experimente de „Control asupra Spiritului” care trebuiau să înceapă din anii 1960.
Pe de altă parte, reinterpretarea şi dezrădăcinarea finală a conceptului de „Bine şi Rău” se fundamentează, la origine pe credinţele religioase creştine. De asemenea, acelaşi concept stă la baza educaţiei copilului astfel că obiectivele se referă practic la tot ceea ce cuprinde termenul de „Psihoterapie”. De altfel, Dicţionarul Poliţiei Secrete Sovietice din anii 1930 explica foarte clar ceea ce ar fi trebuit să fie în acea epocă „Strategia politică Comunistă” prin intermediul „îngrijirilor” pentru tratarea sănătăţii mintale”, prin psihiatrie.  „Psihopolitica” este arta şi ştiinţa de a stabili şi de a menţine un control asupra gândurilor şi a loialităţii indivizilor, a ofiţerilor, a birourilor şi a maselor populare; de asemenea de a avea un mijloc asigurat pentru a cuceri naţiunile inamice prin intermediul „îngrijirilor” pentru „sănătate mintală”. Trebuie  să lucraţi până în ziua când fiecare profesor de psihologie va preda, conştient sau inconştient, „doctrina comunistă”, sub travestiul psihologiei.
Dacă în continuare, consultăm manualul de instrucţie rusă a „Războiului psihopolitic”, vom vedea, la Capitolul 9 următoarele: „Operaţiunile psihopolitice trebuie să fie în continuă alertă faţă de ocaziile de a organiza centre comunitare pentru sănătatea mintală.”
Pe de altă parte, sub tutela Programului Naţional de sănătate Mintală din Statele Unite, între 1975 şi 1979, în toată ţara existau circa şase sute de asemenea „centre comunitare de sănătate mintală”. Acest program fusese iniţiat, la bază, de către Dr. Stanley F. Yolles, care în 1969 era directorul Institutului Naţional de Sănătate Mintală. În acea perioadă acesta declarase chiar că mijlocul cel mai bun pentru a trata un pacient era acela de a-l pune în situaţia de contact cu părinţii şi prietenii săi într-un centru local. Evident, va sosi ziua când credincioşii consideraţi ca reprezentând o ameninţare la adresa Comunităţii Internaţionale ora trebui să fie trataţi în aceste centre, unde vor interveni familiile şi prietenii lor. Aceştia din urmă, cu ajutorul psihiatrilor Noii Ordini Mondiale, vor încerca prin toate mijloacele să-i vindece pe pacienţi de presupusa lor boală mintală, care va fi aceea de a crede într-un singur Dumnezeu!
Iată cum funcţionează acest program: la jumătatea anilor 1950 a fost demarată o bizară înlănţuire de evenimente care s-a concretizat în jurul anului 1956 cu propunerea şi adoptarea unei legi în Alaska: „Alaska Mental Health Bill”. Aceasta lege a avut nevoie de douăsprezece milioane de dolari şi un milion de acri de terenuri publice, lucru nefiresc  dacă ţinem seama de faptul că Alaska, în acea perioadă, nu avea decât patru sute de pacienţi declaraţi în planul sănătăţii mintale. În continuare Alaska a adoptat „Public Health Service Draft Act” cu referire la spitalizarea persoanelor atinse de maladii mintale sau considerate ca atare. Această lege are particularitatea că nu prevede nicăieri un proces în faţa juraţilor sau orice procedeu asemănător pentru orice om suspectat că ar suferi de o boală mintală. Ca o declaraţie unică şi fără nici o verificare prealabilă, legea permitea detenţia şi trimiterea la azil cu confiscarea tuturor proprietăţilor şi bunurilor personale a oricărei persoane bănuite de a avea probleme mintale. De altfel acelaşi lucru a fost încercat în cazul Ford vs. Milinak din 1954. Aceeaşi lege continuă să existe şi astăzi, dub denumirea de „Uniform Mental Health Act”, la care chiar au subscris şase state. Legea implică detenţia pe o perioadă de nouăzeci de zile pentru examene medicale, fără acces la avocaţi a oricărei persoane suspectate de a suferi de probleme mintale. De asemenea, legea îi permite guvernului în funcţie al statului să poată aresta pe oricine şi să-l trimită într-un centru de sănătate mintală chiar şi în Alaska.
Prelungirea acestei legi se poate găsi în declaraţia reputatului psiholog R. D. Laing, autorul cărţii „Politics of Experience”. Laing a declarat, în revista „Omi”:  „la sfârşitul anilor 1960 a devenit evident pentru elita deţinătoare de responsabilităţi în controlul populaţiei că amplasarea oamenilor în locuri precise şi menţinerea lor pe viaţă în acele locuri nu era deloc eficientă, la nivelul costurilor implicate. Administraţia Reagan din California a fost una dintre primele care şi-a dat seama de această stare de fapt. Prin urmare au fost obligaţi să regândească tot procesul respectiv. Lucru dificil ţinând cont de diferenţa între ceea ce li se spunea oamenilor şi ce făceau de fapt directorii însărcinaţi cu controlul sănătăţii mintale. Problema exista şi în Europa şi în ţările Lumii a Treia.
Războiul psihopolitic antireligios

Pentru a înţelege mai uşor ceea ce s-a petrecut atunci este suficient să consultăm po carte de referinţă din domeniul psihiatriei:  DSM-III (The diagnostic and statistical manual of mental disorder) ediţia a treia, publicat de Asociaţia Psihiatrică Americană. Transcrisă în termeni economici şi politici, maladia mintală înseamnă: comportament şi stare mintală indezirabile. Criteriul pentru maladia mintală, aşa cum este descris în DSM III, include orice EXPERIENŢĂ NEOBIŞNUITĂ DE PERCEPŢIE, GÂNDIREA MAGICĂ, CLARVIZIUNEA, TELEPATIA, AL ŞASELEA SIMŢ, CONTACTUL SENZORIAL CU O PERSOANĂ ABSENTĂ. Conform acestui manual al Asociaţiei Psihiatrice Americane vă este permis să simţiţi prezenţa unei rude decedate timp de trei săptămâni după moarte. Dincolo de această perioadă, percepţia devine un „criteriu” pentru a vă judeca starea de sănătate mintală. Nu există excepţii. Şi poate urma un mandat pentru a vă priva de libertăţile civile, pentru a aplica încarcerarea contra propriei voinţe, chimioterapia, şocurile electrice şi chiar sterilizarea!
În primul rând, percepţiile extrasenzoriale, al şaselea simţ şi perceperea prezenţei unei persoane care nu este prezentă se referă la „experienţe religioase şi spirituale”. Fără o percepţie specială, cum am putea intra în relaţie cu Dumnezeu de exemplu? În al doilea rând, dacă ne raportăm la „Legea de Sănătate Mintală Uniformă” devine de la sine înţeles ceea ce i se va petrece oricui îşi va menţine credinţa în Dumnezeu!
Această Politică a Naţiunilor Unite pentru Sănătatea Mintală avea să dea naştere în anii 60 unor fenomene majore regrupate în întregime sub termenul „Flower Power”, care promovau sfâşitul tuturor războaielor, moartea trecutului şi a tuturor valorilor morale asociate cu acesta, moartea familiei tradiţionale, deschiderea celor mai diverse experienţe sexuale, naşterea mişcărilor pentru pace şi ecologie etc…
În timp ce cea mai mare parte a oamenilor aveau spiritul acaparat de vântul libertăţii iluzorii care sufla atunci peste America, agenţiile guvernamentale ale epocii au simţit că aveau mână liberă pentru a-şi desfăşura diversele programe pentru „Controlul Spiritului”, departe de privirile publicului.  Pe de o parte, avea loc apariţia unei clase de indivizi care fără nici un trecut criminal şi înarmaţi cu arme militare au început să tragă asupra mulţimilor, cam peste tot fără nici un motiv vizibil. Unii dintre aceştia susţineau chiar că ar fi auzit Glasul lui Dumnezeu (tehnica „Voice Synthesis”). Pe de altă parte, au avut loc asasinate în masă asociate cu Culte religioase sau sub imperiul ideilor religioase. Toate pentru a discredita spiritualitatea.
De altfel, autorul „Enciclopediei omorurilor moderne” publicată în 1983 scrie: „Le numim crime fără motive reale pe acelea care par să nu le aducă nici un câştig autorilor. Înainte de 1960, aceste crime erau rare, iar cei care au apărut atunci aparţineau sfârşitului de deceniu.”. Acest gen de „Război Psihopolitic Antireligios” a făcut parte de-a lungul anilor din Agenda Comunistă, înainte de a fi exportat în Statele Unite prin mijlocirea Naţiunilor Unite. Cu ajutorul acoperirii mijloacelor oficiale de informare acest fapt a sfârşit prin a face publicul mediu să creadă că vechea lume a violenţei asociată cu credinţele religioase trebuie să ia sfârşit şi să fie înlocuită de o Nouă Credinţă Internaţională ataşată unei Noi Ordini. De altfel, o asemenea doză cotidiană de „Război Psihologic”, aplicată neîntrerupt prin intermediul reţelelor oficiale de televiziune, de radio şi de presă naţională a avut efectul de a le garanta autorităţilor guvernamentale menţinerea populaţiei în general într-o stare de teamă constantă, de disponibilitate permanentă pentru a colabora cu autorităţile şi de înclinaţie spre psihoza denunţului colectiv. Vechea stratagemă „dezbină şi stăpâneşte” sfârşise prin a diviza populaţiile în compartimente individualiste.

Programul de control şi dezinformare

Pentru a înţelege mai bine acest „Program de control şi dezinformare” instituit de clasa politică a epocii cu ajutorul specialiştilor guvernamentali în „spălarea pe creier” e bine să abordăm în acest punct principalele linii directoare de fond. Veţi constata că acest „Program” este exact acelaşi care încă se mai întrebuinţează şi în zilele noastre:
1. a crea o problemă acolo unde nu există cu ajutorul mijloacelor oficiale de informare favorabile guvernului şi al finanţelor obţinute de la băncile asociate cu Noua Ordine Mondială;
2. a da problemei respective o dimensiune religioasă indiferent din ce sursă;
3. a amplifica disproporţionat aceeaşi problemă, făcându-i pe oameni să creadă că universul cotidian a ajuns deodată un pericol;
4. a convinge populaţia, cu ajutorul psihiatrilor, sociologilor şi  politologilor recunoscuţi, că religia înseamnă „fanatism”;
5. a da publicităţii în mare măsură presupusele incidente religioase, astfel încât să se demonstreze că vieţile oamenilor sunt în pericol fiind necesară intervenţia autorităţilor guvernamentale;
6. a aduce la locul incidentelor forţe masive (disproporţionate) de poliţişti şi militari – forţe speciale – pentru a da iluzia că gruparea religioasă vizată este în realitate foarte periculoasă. A adăuga la toate acestea prezenţa „noilor forţe speciale de intervenţie”, cu uniforme şi echipamente noi, pentru a obişnui publicul cu imaginea lor în vederea unor intervenţii asemănătoare în viitor;
7. apoi în continuare, prin intermediul unor politicieni aleşi cu mare atenţei, a determina populaţia să-şi hărţuiască reprezentanţii parlamentari spre a obţine noi legi pentru a-şi proteja familia şi bunurile contra oricărei grupări sau a oricărei credinţe religioase nerecunoscute de către guvern.

Toate acestea se numesc „spălare pe creier” şi au fost implantate în America în anii 1960.  De exemplu, în 1990, la Oka Quebec-ul de atunci a experimentat o situaţie aemănătoare care a dus la crearea „puterii autohtone” din Canada. Şi ar fi posibil să continuăm la fel, pe zeci şi zeci de pagini, ceea ce n-ar face decât să confirme încă o dată o voinţă mondială, prin intermediul unor organisme şi grupări fără scop lucrativ, dar combătând, ca din  întâmplare toate „grupările şi organizaţiile religioase”!


Ceea ce este important de reţinut aici, e orientarea din ce în ce mai pronunţată împotriva a tot ceea ce este spiritual, cu atât mai mult cu cât totul se va amplifica enorm prin apariţia unor probleme economice fără precedent, care vor atinge toate straturile societăţii şi îi vor arunca pe toţi indivizii într-o stare de profundă nesiguranţă.

Serge Monaste
29 martie 1995

yogaesoteric
august 2006

Televiziunea, factor determinant al gândirii umane

Televiziunea, factor determinant al gândirii umane



Sugestii şi manipulare realizate prin intermediul emisiunilor TV

de Zoltan Marosy

Omenirea este condusă în secret de o mână de oameni, care prin diferite metode, mai mult sau mai puţin cunoscute, manipulează conştiinţa fiecărui individ. Aparent, inofensiva obişnuinţă de a viziona un film, în familie, este totuşi menită de a transforma pas cu pas mentalitatea individului. Aici se află secretul reuşitei în manipularea conştiinţei umane. Ne punem întrebarea: cum?

În primul rând trebuie să precizăm că există legături directe între imagini şi stări interioare. În această idee, multe experienţe parapsihologice demonstrează faptul că fiecare formă, culoare sau expunere ritmică şi continuă a formelor şi culorilor produc senzaţii psihice ce modifică treptat comportamentul uman.

De exemplu, Ernst Meckelborg ne avertizează în cartea sa, “Agenţii Psi” despre faptul că fiecare imagine, culoare, formă ce se expune pe cale vizuală, manifestă în conştiinţa umană modificări ale gândurilor şi ideilor. Prin repetarea, la intervale regulate, a acestor imagini, se produc conexiuni noi în creierul uman ceea ce crează o nouă obişnuinţă, un nou mod de a vedea lucrurile şi altă mentalitate. Acest lucru este denumit de cercetători “educaţie parapsihologică”.

Realitatea – un proces al gândirii

Orice idee care se vehiculează în mod constant într-un film sau în reclamele TV, provoacă conexiuni în mintea indivizilor şi prin analogie cu realitatea exterioară, se va produce o modificare în percepţia omului asupra lumii înconjurătoare. Filmele – aceste modelatoare de “realităţi” individuale – provoacă mutaţii în mintea individului care, în mod normal, îşi exprimă încrederea că ceea ce vede este realitate. Totuşi, ceea ce vede el  este doar o parte a realităţii şi fiind obişnuiţi doar cu această “realitate”, spune că doar aceasta există. De exemplu, statistic vorbind, nu există film de acţiune în care să nu fie cel puţin câteva distrugeri importante, victime, case care explodează. Dar realitatea nu este chiar aşa. Mintea o vede aşa pentru că selectează imagini, din mediu, care să se asemene cu imaginile pe care le-a acumulat, în timp, din filme, “gunoaie” sub formă de imagini, care se numesc “artă”!

Evon Harris Walker, fizician la Centrul de Cercetări de la NASA defineşte Realitatea individuală ca fiind “o hologramă imaginată de conştiinţa individuală exclusiv pentru ea însăşi”. În centrul său de cercetare a reuşit, prin diferite metode, să demonstreze că fiecare imagine vizuală este corelată cu o anumită funcţionare a creierului, cu stările de conştiinţă ale omului. Tot ceea ce omul vede, gândeşte, sau aude, produce astfel modificări ale minţii, care imediat crează modificări ale conştiinţei umane.

Lucrurile devin şi mai aprinse atunci când urmărim să înţelegem faptul că, după cum spune însăşi ştiinţa, energia mentală se manifestă ca orice câmp de energie vibratoare, care se extinde, se compune, intră în rezonanţă etc. Explicaţia fizicianului Harris este deosebit de simplă: ”fiecare gând transmite în creier o anumită mişcare a electronilor prin celulele nervoase, orice asemenea impuls electric al creierului este un veritabil emiţător electro-magnetic uman”. Tot ceea ce omul gândeşte şi toate stările psihice care au loc în acelaşi moment acţionează voluntar sau involuntar asupra gândurilor celorlalţi oameni şi implicit asupra “realităţii” văzută de ceilalţi oameni. Se spune că “frumuseţea este în ochii privitorului“, dar nu numai atât; şi realitatea este în ochii privitorului – două teorii importante care pot aduce veridicitatea celor expuse mai sus. Astfel, dacă mintea umană este “bombardată” cu filme ce arată numai o parte a realităţii, atunci prin suprapunerea a ceea ce crede cu ceea ce vede, ajunge să-şi modifice treptat concepţia de viaţă.

Imposibil? Totuşi adevărat!

O minte lucidă şi-ar pune imediat întrebarea: cum se poate că mulţi văd lumea reală ca fiind aşa cum este şi totuşi nu privesc cu toţii acelaşi gen de filme? Răspunsul a fost dat de un genial om de ştiinţă, Rupert Sheldrake, care a avansat teoria “câmpului morfogenetic”. Acest cercetător explică faptul că fiecare om este legat la un câmp potenţial comun al speciei umane – un fel de subconştient colectiv, din care selectează, prin rezonanţă, gânduri, idei, stări afective etc. Fiecare om este legat la acest subconştient colectiv şi face parte din viaţa lui zilnică. Câmpul morfogenetic, un fel de memorie a civilizaţiei umane, are capacitatea de a se încărca permanent cu gânduri, idei, stări psihice, care atunci când depăşesc un anumit prag devin potenţial mai puternice. Ca într-un război; dacă inamicul vine periodic, atacând cu forţe proaspete, la un moment dat, ocupă acel loc prin perseverenţa de care a dat dovadă. Imaginaţi-vă de câţi ani s-a încărcat acest mental colectiv cu tot felul de idei şi stări războinice, violente, care “descriu” realitatea prin filmele văzute la televizor. Fiind colectiv, înseamnă că aceste idei şi gânduri se transmit pe calea undelor electromagnetice către fiecare individ, prin procesul de rezonanţă a energiilor, care modelează pas cu pas conştiinţa individuală perturbând astfel comportamentul fiecăruia, indiferent dacă priveşte sau nu aceste filme.

Impulsurile vizuale, dacă sunt privite de mai multe persoane în acelaşi timp (cum este televiziunea şi cinematografia), produc stări ce se amplifică prin rezonanţă şi se ajunge la o energie care încarcă potenţial memoria comună a civilizaţiei umane. Acest lucru permite ca, la un anumit prag al energiei mentale, gândurile negative (care sunt în prezent  excesive) să predomine în câmpul mental comun, inhibând mentalul pur, benefic. Totuşi, printr-o practică constantă şi lucidă, unii oameni reuşesc să treacă de ceaţa deasă a mentalului colectiv şi să-şi conducă propria minte către o gândire curată, pură, luminoasă. Din fericire, aceasta este salvarea noastră!

yogaesoteric
iunie 2006
articol preluat din revista Yoga Magazin

DESPRE FILMUL«Cu ochii larg închişi»:dezvaluire interesanta

«Cu ochii larg închişi»

de Alina Istrate
articol preluat din Revista Misterelor nr. 64/2004

O liturghie românească inversată este invocaţie satanică într-un film cu Tom Cruise

Eyes Wide Shut sau, în traducere în limba română, „Cu ochii larg închişi” (difuzat în România pe DVD) poate fi considerat drept filmul-testament al celebrului regizor american Stanley Kubrick.
Catalogat de critici drept thriller erotic sau dramă psihologică, filmul a fost urmat de o serie de evenimente nefaste: Kubrick a murit de infarct înainte să termine montajul, iar cuplul de actori Tom Cruise – Nicole Kidman s-au despărţit, după 10 ani de căsnicie. S-a interpretat că moartea regizorului a fost o pedeapsă primită datorită revelării anumitor secrete ale unor organizaţii oculte satanice. S-a mers cu presupunerile până acolo, încât dezmembrarea unuia dintre cuplurile cele mai admirate de la Hollywood a fost pusă pe seama participării celor doi la orgia sexuală satanică prezentată în film.

Sigur, nimeni nu poate dovedi că toate aceste urmări nefaste s-au datorat scenariului lugubru. Însă abundenţa de simboluri malefice din film, pe care le vom dezvălui în premieră, demonstrează fără niciun dubiu că practicile satanice generează efecte cumplite, atât în cazul acelora care le realizează în cunoştinţă de cauză, cât şi în cei care asistă inconştienţi la ele.

Cântecul de lebădă al lui Stanley Kubrick, Eyes Wide Shut, hulit de unii critici şi ridicat la rang de capodoperă de alţii, prinde viaţă într-un domeniu aflat la limita dintre vis şi realitate. În mod cert, filmul nu a fost făcut pentru a ne oferi clipe de relaxare şi confort, ci este mai degrabă un strigăt înfricoşător, un semnal de alarmă menit să ne scoată din starea de adormire a minţii, să ne facă să înţelegem realitatea în care trăim. Şi, cum somnul raţiunii naşte monştri, pelicula abundă în imagini hidoase, unde femeile sunt privite mai degrabă ca instrumente sexuale pe care le poţi achiziţiona contra unei sume oarecare, iar bărbaţii – ca vânzători şi cumpărători ai acestor „păpuşi”. Neîntâmplător filmul debutează cu imaginea Alicei Harford (Nicole Kidman) dezbrăcată în faţa unei oglinzi, apoi îmbrăcată în rochie elegantă de petrecere, întrebându-şi soţul: „Cum arăt?”. Se sugerează astfel ideea de marfă care trebuie să arate bine. În replică, personajul lui Tom Cruise, doctorul Bill Harford, apare pentru prima dată căutându-şi portofelul, ceea ce îl defineşte în ipostaza sa de cumpărător.

„Cu ochii larg închişi”
Viaţa cuplului Harford ia o întorsătură neaşteptată după ce ei participă la o petrecere de Crăciun oferită de unul dintre clienţii bogaţi ai lui Bill, Victor Ziegler. La acea serată, unde nu cunoşteau multă lume, Bill şi Alice flirtează cu persoane care le propun voalat aventuri extraconjugale. Tot acolo, într-o baie somptuoasă, mobilată şi cu tablouri pe pereţi, Bill este chemat de Ziegler pentru a reanima o femeie dezbrăcată (cu care, după toate aparenţele, Ziegler tocmai făcuse sex), leşinată în urma unei supradoze de droguri. Bineînţeles, totul trebuia să rămână secret.

Întorşi acasă, Bill şi Alice sunt pe punctul de a face dragoste şi fumează şi ei „ierburi”, însă Alice are brusc o izbucnire de gelozie (gândindu-se la flirtul lui Bill cu două manechine, la petrecere) şi de mânie – pentru că i se pare că este privită de bărbaţi drept un obiect sexual. Cu această ocazie, îi mărturiseşte lui Bill o fantasmă erotică de-a ei, cu un ofiţer de marină pe care îl văzuse la un hotel. Imaginile alb-negru ale trădării imaginare a soţiei sale îl vor însoţi pe doctorul Harford de-a lungul întregului film. Bolnav de gelozie, sentiment pe care nu-l mai trăise până acum faţă de Alice, acesta porneşte în căutarea unei aventuri sexuale. Apelează la o prostituată, Domino, care în final se dovedeşte a fi infectată cu HIV, apoi, prin prietenul său, pianistul întâlnit la petrecerea lui Ziegler, ajunge să asiste la un ritual sexual secret, care evocă ceremoniile organizaţiilor oculte: participanţii trebuie să poarte pelerine lungi cu glugi şi măşti, totul este absolut secret, iar Bill este avertizat de o femeie că se află în mare pericol. Culmea ironiei, parola pentru acces la respectivul ceremonial, la care se împreunau toţi cu toate, este „Fidelio” (adică fidelitate). Descoperit ca intrus, doctorul scapă din toiul orgiei cu ajutorul femeii mascate care îl avertizase anterior şi care acceptă „să se sacrifice” pentru el.

Ajuns acasă după această aventură nocturnă, în care el totuşi nu-şi înşeală soţia, Harford o găseşte pe aceasta în plin coşmar… Alice se trezeşte şi îi povesteşte, îngrozită, că a visat o întrunire la care toţi participanţii erau dezbrăcaţi, iar ea a făcut sex mai întâi cu acel ofiţer de marină din fantasma pe care i-o povestise şi lui, şi apoi cu sute de bărbaţi pe care nu şi-i mai amintea. Aceeaşi poveste, în lumi diferite, iar linia de demarcaţie între planul real şi cel imaginar devine tot mai subţire. Investigaţiile lui Bill Harford în privinţa acelei întruniri nu-l conduc prea departe: el află din ziar că Mandy (prostituata lui Ziegler pe care o salvase la petrecere şi cea pe care o bănuieşte că s-a sacrificat pentru el la orgia ocultă) a murit în urma unei supradoze; despre prietenul său pianistul află că a dispărut în condiţii misterioase, cu două „gorile” după el şi o vânătaie pe faţă. Încercarea de a vizita castelul unde se ţinuse straniul ceremonial satanic se soldează cu o scrisoare în care e ameninţat că dacă îşi continuă investigaţiile inutile, el şi familia lui vor avea de suferit. În final, este chemat de clientul său Ziegler, care îi mărturiseşte că fusese prezent la orgie şi încearcă să-l determine să renunţe la cercetări şi să păstreze sub tăcere ceea ce văzuse.

Secrete care omoară
O sincronicitate care ne poate da de gândit: Kubrick, părintele filmului „Odiseea spaţială 2001” (1968) a murit cu 666 zile înainte de 1 ianuarie 2001. Kubrick avertizează prin intermediul acestui film că oricine revelează secretele oamenilor puternici, poate fi „aranjat” fără pedeapsă. Era aceasta o predicţie (şi avertisment) asupra dispariţiei sale?
El nu este însă singurul despre care se bănuieşte că a fost omorât ca urmare a divulgării secretelor unor organizaţii oculte. După cum afirmă Uri Dowbenko în comentariul filmului publicat de Steamshovel Press, moartea misterioasă a genialului compozitor Mozart precum şi dispariţia subită a scriitorilor Stephen Knight şi William Morgan s-ar datora revelării unor astfel de secrete.

În cinematografie, ultimul film care expunea activităţi oculte malefice, înainte de Eyes Wide Shut a fost Rosemary’s Baby al lui Roman Polanski. La scurtă vreme după lansare, soţia lui Polanski, însărcinată, a fost ucisă de satanistul Charles Manson.
Ritualul satanic sexual din filmul lui Kubrick este inspirat din ceremonialele Clubului Hellfire, o lojă masonică engleză fondată în secolul al XVIII-lea de Sir Francis Dashwood. El se aseamănă şi cu ritualurile orgiastice de magie neagră pe care le practica controversatul Aleister Crowley în cadrul organizaţiei sale satanice Ordo Templi Orientis (OTO).

Teribilele experimente CIA
Mesajul lui Kubrick este destul de greu de descifrat, datorită faptului că el nu a mai fost prezent până la final la montajul filmului. Totuşi, pentru minţile lucide şi atente, există destule indicii care dezvăluie modul perfid de acţiune al organizaţiilor oculte satanice.
Mai mult, după cum arată Adam Gorightly în revista The Konformist (luna mai, 2000), în film sunt strecurate numeroase aluzii voalate la experimentele de control al minţii conduse de CIA şi anume programul MK-ULTRA şi programarea sclavilor sexuali de tip Monarch.

Conform mărturiilor victimelor programului Monarch, se pare că numărul lor ar fi de ordinul miilor şi că ele au fost folosite, sub influenţa drogurilor, ca sclavi sexuali şi asasini programaţi. După diverse surse, programarea Monarch începe imediat după naştere şi se desfăşoară de-a lungul vieţilor victimelor, care sunt folosite de agenţiile secrete şi de organizaţiile oculte până când îşi îndeplinesc scopurile pentru care sunt programate, după care sunt eliminate (a se citi ucise) astfel încât totul să pară un accident sau o sinucidere. Dincolo de dezinformarea care este cultivată voit pe tema controlului minţii, mărturiile victimelor vorbesc de la sine.

Jurnalistul Per Sewen de la Illuminati News relatează că a văzut filmul Eyes Wide Shut în compania unei femei care fusese victima unui ritual satanic. Ea a afirmat că ritualul orgiastic din film era foarte asemănător cu cel la care ea fusese supusă. Niciunul din cei doi nu ştiau despre ce este filmul, aşa că au fost terifiaţi. Filmele de acest gen pot genera traume psihice, iar victimelor abuzurilor ritualice sexuale le pot declanşa emoţii negative răscolitoare. Femeia în cauză a suferit un şoc după ce a văzut filmul.

„Acolo unde se sfârşeşte curcubeul”
O primă aluzie la programul Monarch apare chiar de la începutul filmului, în scena de la petrecerea lui Ziegler în care personajul lui Cruise, doctorul Bill Harford, este sedus de două manechine superbe care îl iau de braţ şi-l conduc către un aparent menage-a-trois. Când Bill le întreabă pe cele două frumoase unde anume îl duc, ele îi răspund în glumă: „Acolo unde se sfârşeşte curcubeul”. Considerat în contextul unor evenimente ulterioare din film, această frântură de dialog este o clară referire la programarea Monarch, în cadrul căreia erau folosite, ca instrumente de programare a minţii, teme şi imagini din povestea pentru copii Vrăjitorul din Oz (care conţine şi cântecul „Dincolo de curcubeu”) (conform cărţii Trance Formation in America, de Mark Phillips şi Kathy O’Brien).

Se bănuieşte chiar că Judy Garland, actriţa care o întruchipase pe Dorothy în ecranizarea Vrăjitorului din Oz, a fost ea însăşi o victimă a acestui program Monarch (a fost dependentă de droguri aproape toată viaţa şi a murit de o supradoză de barbiturice la numai 47 de ani).

Mai târziu în film, Bill închiriază o pelerină şi o mască de la magazinul de costume „Rainbow” („Curcubeu”). În prima scenă de la magazin, proprietarul îşi surprinde fiica minoră aproape dezbrăcată, împreună cu doi bărbaţi şi face tărăboi, ameninţându-i pe cei doi cu poliţia. Într-o scenă ulterioară, acelaşi proprietar, nu numai că îşi vinde fiica aceloraşi doi bărbaţi cu care se certase, dar îi sugerează şi doctorului Bill că poate beneficia de serviciile adolescentei, oricând doreşte, evident contra cost…

Toate aceste „amănunte” sunt foarte semnificative, pentru că în cadrul programării „Vrăjitorul din Oz” copiii de vârste foarte mici ajung în ipostaza de sclavi Monarch, fiind molestaţi şi traumatizaţi în cadrul ritualurilor satanice sexuale, în urma unui pact făcut chiar de părinţii lor cu aşa-numiţii agenţi Monarch. Agentul este un programator şi totodată un intermediar între părinţi şi conducătorii organizaţiei Monarch. În orice caz, modificarea radicală de atitudine a tatălui, de la ipostaza de apărător al onoarei fiicei sale la cea de „peşte”, precum şi ipostaza de prostituată minoră a fetei se înscriu în simbolistica fluturelui Monarh, care se transformă din omidă în fluture. Termenul „Monarch” este înşelător în acest caz, pentru că trimite la metamorfoza fluturelui Monarh într-o creatură foarte frumoasă. Aceasta este minciuna şi iluzia programului: îşi amăgeşte victimele, făcându-le să creadă că s-au transformat în ceva magic, minunat, când de fapt ele devin sclave prin controlul minţii. În film, omida care devine fluture este fata proprietarului magazinului de costume.

Manechine prezidenţiale, jucării sexuale pentru politicieni
O altă aluzie la programele MK-ULTRA şi Monarch o regăsim în scena cu cele două manechine care îl seduc pe doctor la serata de Crăciun a lui Ziegler. Cele două pot fi asociate cu ceea ce, în analele MK-ULTRA, poartă numele de „manechine prezidenţiale” (denumire folosită pentru prima dată în cartea The Control of Candy Jones, de Donald Bain şi Long John Nebel). Acestea sunt folosite de politicieni drept „jucării sexuale”, păpuşi programate să se prostitueze cu orice persoană indicată de agenţii programului. Se crede că Marilyn Monroe a fost prima sclavă sexuală din programul Monarch care a atins statutul de celebritate mondială, aceasta fiind şi o explicaţie a misterului morţii ei, la numai 36 de ani, cosmetizate în forma unei sinucideri cu o supradoză de stupefiante.
Toate personajele feminine din film sunt, mai mult sau mai puţin evident, astfel de victime ale programului Monarch de sclavie sexuală: cele două manechine, fata pe care o reanimează doctorul în baia lui Ziegler, prostituata Domino pe care o vizitează Bill, fata proprietarului magazinului de costume, şi chiar Alice, soţia lui – care este tratată de aristocratul cu care a dansat de Crăciun drept o posibilă prostituată.

Liturghia românească blasfemiată
Harford află, dintr-o neglijenţă a prietenului său pianist, că acesta  este chemat să cânte, legat la ochi, la nişte întruniri stranii, care se ţin de fiecare dată în alt loc şi la care toţi participanţii poartă pelerine negre cu glugă şi măşti. De fiecare dată i se comunică o parolă strict necesară pentru a putea intra. Mai mult, el îi mai spune că ultima dată eşarfa de la ochi era mai slab legată şi astfel a putut vedea multe femei, toate cu corpuri de manechine, dezbrăcate… Doctorul îşi asumă deghizarea necesară şi, folosind parola aflată de la pianist, păşeşte în castelul somptuos, trezindu-se în plin ritual sexual satanic, asemănător cu orgiile magicianului negru Aleister Crowley. El este avertizat de două ori de o femeie misterioasă că prezenţa sa acolo îi pune viaţa în pericol. La scurt timp, este descoperit ca intrus iar conducătorul ritualului („Marele Preot”) îl obligă să îşi dea jos masca şi hainele. În această clipă dificilă pentru doctor, aceeaşi femeie mascată, care se sugerează că ar fi Mandy, amanta drogată a lui Ziegler, se oferă să se sacrifice în locul lui.  Ca o confirmare a acestui „sacrificiu ritual”, ziarele de a doua zi  anunţă moartea femeii ca datorându-se unei supradoze. Prin aceasta, regizorul arată că orice sclav Monarch poate fi eliminat dacă încalcă regulile stabilite de program şi este considerat a fi un risc pentru acesta.

De ce afirmăm că ritualul respectiv este satanic?
S-a descoperit (şi aceasta am verificat-o personal cu ajutorul unui program de calculator, CoolEdit – n.r.) că muzica ce acompaniază ritualul este de fapt un fragment inversat (cântat de la sfârşit spre început) dintr-o liturghie românească. Sigur că apare şi o orchestraţie pe lângă vocea respectivă, însă la derularea în sens invers a pasajului muzical se aud foarte clar cuvintele în limba română: «Încă ne rugăm pentru mila, viaţa, pacea, sănătatea, mântuirea, cercetarea, lăsarea şi iertarea păcatelor robilor lui Dumnezeu, închinători, miluitori şi binefăcători ai sfântului lăcaşului acestuia. Zis-a Domnul către ucenicii săi: poruncă nouă vă dau vouă…»

Compozitoarea britanică, Jocelyn Pook, şi-a dobândit o celebritate uriaşă de pe urma coloanei sonore a filmului lui Kubrick. De frica posibilelor proteste, ea a păstrat o tăcere discretă privind originea acestei bucăţi muzicale. A fost nominalizată la Globul de Aur şi ea însăşi mărturiseşte că nu ştie dacă va putea să-şi egaleze performanţa din acest film. Criticii importanţi de la Hollywood apreciază chiar mai mult muzica din film decât filmul însuşi. Melodia a apărut mai întâi pe albumul „Deluge” al compozitoarei, de unde a fost apoi preluată în filmul lui Kubrick. Problema cu această bucată muzicală se pare că este însă mult mai complicată decât pare. Mai întâi, trebuie spus că în ciuda interesului enorm suscitat de muzica din acest film, aproape pe nicăieri nu se spune că e vorba aici de o liturghie cântată în româneşte şi redată invers. Că s-a dorit păstrarea unui cvasi-secret, stau mărturie articole ale unor cunoscuţi critici de film care comentează detaliat coloana sonoră a filmului, interpreţi, piese, iar când ajung la scena balului mascat nu ştiu ce să spună. E adevărat că Jocelyn Pook a dat ulterior un interviu unui post de radio din New York în care mărturisea că piesa nu-i aparţine şi că este o prelucrare a unei înregistrări făcute într-o biserică din Baia Mare, însă acest interviu nu a apărut niciodată scris şi aproape nimeni nu ştie de el.

De ce oare această mică secretomanie? Iată unul dintre motive: În timpul turnării filmului, Jocelyn Pook pusese imediat după scena ceremoniei de la „Balul mascat” un fragment de text sacru hindus acompaniat de muzică. Imediat, comunitatea hindusă din Marea Britanie a ameninţat cu un scandal enorm, iar casa Warner Bros. a hotărât că e mai bine să nu agite lucrurile. Aşa că a fost aleasă o piesă „din aceeaşi limbă” care folosea un text „neutru”. În fond, câtă lume ştie hindu la Veneţia, unde a fost prezentat mai întâi filmul, se întreabă naiv fiica lui Kubrick care povesteşte episodul. (http://www.visual-memory.co.uk/faq/html/ktemp.html)

În ocultism este binecunoscut principiul inversării simbolurilor. Un simbol divin, dacă este inversat, devine un simbol satanic, energia sa benefică fiind astfel pervertită şi modificată în sens malefic. Spre exemplu, crucea inversată este adeseori folosită în ritualurile satanice, drept simbol al lumilor infernale. Tot astfel, liturghia ortodoxă, care este o punte de legătură cu Dumnezeu, inversată devine un simbol satanic cu atât mai puternic cu cât credinţa poporului căruia îi aparţine este mai mare. Iar regizorul ştia toate acestea, pentru că a cerut în mod expres ca filmul să nu fie difuzat în România. Probabil de aceea primul post de televiziune care l-a transmis, HBO, s-a „lăudat” că a obţinut cu greu drepturile de difuzare pentru ţara noastră.

Deşi toate aceste aspecte erau cunoscute încă din 2000, de la lansarea pe piaţă a filmului, abia în urmă cu un an (adică în 2002) s-a făcut şi la noi puţină vâlvă mediatică. Cu acea ocazie, ziarul Evenimentul Zilei a publicat într-un articol poziţia Patriarhiei şi a casei de discuri Electrecord mai ales în problema drepturilor de autor asupra fragmentului de liturghie folosit în coloana sonoră a filmului Eyes Wide Shut.
Pierduţi prin hăţişurile legii drepturilor de autor, se pare că au „uitat” cu toţii să remarce prejudiciile morale pe care le are transformarea unei liturghii, prin inversare, într-un puternic instrument de magie neagră.  Ce efect credeţi că are acel pasaj sonor, asupra milioanelor de oameni care au vizionat filmul? Şi ce lege a oamenilor ne-ar putea apăra de o atare blasfemie? Justiţia are şi ea „ochii larg închişi”.

Traume fizice şi psihice folosite în manipulare
Pentru cei neobişnuiţi cu regulile societăţilor secrete, poate părea de neînţeles de ce dr. Harford este în pericol de moarte numai pentru că a asistat la o orgie sexuală satanică, cu participanţi mascaţi. Însă el a devenit astfel un martor al programării sexuale de tip Monarch şi reprezintă o posibilă ameninţare pentru cei care conduc această acţiune terifiantă, de domeniul inimaginabilului. Ziegler îi sugerează să înceteze cercetările, spunându-i că nu e nicio legătură între moartea manechinei drogate şi orgia la care asistase doctorul; mai mult, îl avertizează că dacă ar şti numele participanţilor, nu ar mai dormi liniştit.

La sfârşitul filmului Eyes Wide Shut, din generic, aflăm că scenariul a fost inspirat de o nuvelă intitulată Traumnovelle, a scriitorului Arthur Schnitzler. Traum în limba germană înseamnă vis, dar totodată aminteşte de instrumentul principal folosit în programarea MK-ULTRA şi Monarch, numit „programare pe bază de traumă”. Conform victimelor acestui gen de abuz, diferitele tipuri de traume – atât fizice cât şi psihice – sunt folosite pentru a genera personalităţi multiple uşor controlabile. Această modalitate separă victima de esenţa fiinţei sale. În încercarea lor disperată de a scăpa de trauma indusă, victimele adoptă o altă personalitate, un alter-ego care e complet inconştient de trauma experimentată de personalitatea de bază. Este o modalitate psihologică de a ascunde sub o mască dureroasa realitate a acestui gen de abuz şi, totodată, rezultatul scontat al „programării bazate pe traumă”. Aceasta explică semnificaţia măştilor din timpul scenei orgiei, căci victimele Monarch au comutat, o dată cu intrarea pe poarta castelului, la personalităţile lor de sclavi sexuali, adoptând unul din numeroasele lor alter-egouri programate.

Titlul filmului, Cu ochii larg închişi, ascunde şi el anumite înţelesuri. În primul rând sugerează că informaţia este procesată subliminal la nivelul subconştientului, în timp ce mintea conştientă e adormită. De la acest nivel subconştient ea va putea fi accesată ulterior de către „programatorii mentali”. Aceasta este ceea ce experţii numesc „revelarea metodei”, adică prelucrarea subtilă a umanităţii folosind alte instrumente de manipulare cum ar fi televiziunea, mass-media şi cinematografia. Din acest motiv – au afirmat unii – Kubrick a trebuit să plătească cu viaţa acest film, pentru că a revelat, ostentativ, ce se petrece în spatele scenei în societăţile şi agenţiile secrete care folosesc controlul minţii pentru a programa masele. De altfel, este cunoscută modalitatea de omorâre prin provocarea de la distanţă a unui atac de cord, modalitate specifică sectelor satanice.

Conştientizarea stării de sclavie, scânteia libertăţii
Una dintre scenele memorabile din film este cea în care Bill şi Alice se îmbrăţişează în faţa oglinzii, într-un preludiu al actului amoros. Iată ce ne spun despre simbolismul oglinzii cercetătorii programului Monarch, Cisco Wheeler şi Fritz Springmeier: „…în programarea sclavilor Monarch, oglinzile au un rol important. În mintea acestora sunt create nenumărate imagini în oglindă. Deoarece Marilyn Monroe ajunsese să fie lipsită de orice identitate personală, ea şi-a decorat casa precum interiorul minţii – plină cu oglinzi. Marilyn este cazul extrem pe care îl cunoaştem, dintre sclavii programului Monarch, care şi-a umplut casa cu oglinzi…”

În această scenă a oglinzii, Alice Harford priveşte de două ori în oglindă, iar reflexia ei poate fi interpretată ca o expresie a vinovăţiei sau a confuziei. În programarea Monarch, se ştie că oglinzile sunt folosite pentru a comuta între diversele personalităţi şi a cauza disociere, ceea ce oferă cheia acestei scene. Presupunerea că Alice este o victimă a programului de control al minţii explică personajul ei plin de contradicţii şi care trece, de-a lungul filmului, printr-o suită de stări inexplicabile. La petrecerea lui Ziegler – dansând cu un aristocrat străin, ea adoptă imaginea unei persoane aeriene, în alte scene este inteligentă şi sofisticată, iar apoi rece şi dură. Apare şi în ipostaza de mamă iubitoare şi soţie devotată. După ce fumează „ierburi”, ea devine brusc geloasă şi judecă fiecare vorbă a soţului ei, pornind o ceartă aprinsă din nimic. Starea ei se schimbă rapid după ce fumează droguri, indicând faptul că acestea sunt un instrument uzual în programarea Monarch, pentru a comuta între diversele personalităţi. Cuplul are o confruntare finală atunci când Bill găseşte masca pe care o credea pierdută, pe perna lângă care dormea soţia sa, acesta fiind un mesaj cât se poate de clar: participanţii la ritualul satanic avuseseră mereu acces la soţia sa, chiar şi când aceasta dormea, pătrunzând în cele mai ascunse cotloane ale minţii ei subconştiente.

Dialogul final, care are loc într-un magazin cu ocazia cumpărăturilor de Crăciun, arată că cei doi nu au înţeles ce li se petrece şi că ei continuă să trăiască cu „ochii larg închişi”. Singura lor scăpare este să deschidă larg ochii şi să înţeleagă că sunt victimele unui proces de manipulare.

Conştientizarea stării de sclavie este prima sclipire a stării de libertate.

Citiţi şi:
MTV Video Music Awards 2009 – un megaritual masonic ocult închinat Satanei
Criza artei şi promovarea non-valorii de către mass-media

yogaesoteric
09 februarie 2010

OBELISCUL DE LA COSTINESTI-CE SEMNIFICA DE FAPT!!!

A fost odată un Obelisc… dar oare de ce nu era obelisc?

un articol de Bogdan Andrei

Încă din anii ‘70, adică din perioada comunistă, pe plaja centrală din Costineşti a fost înălţat un monument pe care acum toată lumea îl cunoaşte drept „Obelisc”. Acesta a devenit foarte rapid un punct de reper, un loc în care tinerii îşi dădeau întâlniri şi unde s-au organizat multe concerte şi concursuri.  Recentele inundaţii au dărâmat acum această construcţie care devenise o adevărată emblemă a staţiunii tineretului. Autorităţile din Costineşti declară că „Obeliscul” nu mai poate fi refăcut şi va trebui construit de la zero. Dar oare este într-adevăr necesar să fie reconstruit în forma pe care o avea? Am reflectat puţin la simbolismul acestui monument, căci curiozitatea ne-a fost trezită de o întrebare de bun simţ- de ce se numeşte „Obelisc” un monument care nu seamănă deloc cu un obelisc? Şi iată ce am aflat.

Cum arată de fapt un Obelisc?

În Enciclopedia Wikipedia găsim pentru obelisc următoarea definiţie: “monument înalt, cu patru feţe, având o formă tronconică şi o piramidă în vârf”. Etimologic, cuvântul obelisc provine din grecescul obelus care înseamnă ac, ţepuşă, de la forma ascuţită a acestui tip de monument.

În antichitatea egipteană, unde el apare foarte des, obeliscul era privit la origine ca expresia materializată, în piatră, a unei raze a creaţiei ce provine de la zeul creator al Universului. Mai apoi el a devenit un simbol generalizat al puterii şi omniprezenţei zeului solar Ra, cel care – după credinţa de atunci – locuieşte şi însufleţeşte, într-un mod tainic şi ascuns, inima fiecărui obelisc.  De-a lungul epocilor am asistat la o neobişnuită răspândire a acestui gen de monumente în toată lumea. Încă din perioada împăraţilor romani, obeliscurile egiptene erau smulse de la locurile lor şi aduse în Europa drept pradă de război. Astfel a început un adevărat proces de “descărcare” a străvechilor monumente de semnificaţia lor spirituală iniţială şi de transformare a lor într-un simbol al puterii terestre. După aproape două mii de ani, obeliscurile au reapărut cu insistenţă în Europa, în America şi chiar şi în Australia pentru a orna marile capitale ale lumii. Aceste obeliscuri au fost aduse, în decursul ultimelor două secole, chiar de pe şantierele arheologice ale Egiptului de către… cine credeţi?
O reţea de obeliscuri masonice plantate în puncte cheie


Aşa cum putem afla chiar din cărţile de popularizare a simbolurilor masonice, obeliscul este un simbol foarte familiar în lojă. “Reînvierea” acestui simbol a fost necesară pentru a legitima apartenenţa ritualurilor şi “iniţierilor” masonice la cele antice, egiptene. Obeliscul a devenit astfel acum un simbol al puterii şi continuităţii masonice “multimilenare”, sensul său antic iniţial ajungând cu totul răsturnat! Ne dăm deci foarte uşor seama cine şi în ce scop a dezrădăcinat şi a mutat obeliscurile egiptene din Egipt, chiar începând cu prima expediţie “de cercetare istorică” condusă de tânărul şi “talentatul” mason Buonaparte. Cel care avea să devină mai apoi împăratul Napoleon, primul care a încercat crearea prin forţă a unui stat masonic unic, la nivelul întregului continent european.


Multe alte obeliscuri au fost ridicate în ultima jumătate de secol în toate ţările, dar mai ales în cele cu regim de conducere comunist. Nu este greu de dedus acum motivul, comunismul a fost unul dintre experimentele masonice planetare.

Există multe exemple revelatoare cum ar fi obeliscul ridicat în Washington DC în cinstea primului preşedinte al SUA, obeliscul din Piaţa Concordiei-Paris sau obeliscul din Piaţa San Pietro-Vatican care este după cum se spune cel mai vechi din cele descoperite până acum în Egipt.

Obeliscul din Costineşti – confuzie intenţionată?

Monumentul amplasat în inima staţiunii uteciste a tineretului în acei ani de comunism trebuia să se încadreze în curentul la modă.  El nu a păstrat însă decât numele reînviatului simbol al puterii masonice, deşi prin forma sa avea efecte subtile mult mai periculoase decât cele angrenate de deturnarea simbolului egiptean.

Prin forma sa el este ceea ce în literatura ocultă se numeşte un iadeş. Adică un simbol inversat, anti-spiritual care evocă prin forma sa despicată, disonantă, ex-centrică (care îndepărtează de centru) rezonanţe distructive.

Figurile alăturate ne arată modul în care acest monument a devenit un simbol al dezbinării şi împrăştierii. La origine s-a folosit forma simbolică a celor trei cercuri concentrice, ce are un rol central în ştiinţele sacre, cum ar fi hermeneutica.

Simbolul iniţial este o expresie grafică a unităţii care se regăseşte în treime. Cele trei Lumi ale creaţiei divine, simbolizate prin cele trei cercuri au toate acelaşi centru, acelaşi punct din care se nasc şi la care revin, simbol al creatorului unic, Dumnezeu tatăl.

Pervertirea şi inversarea acestui simbol universal şi materializarea lui într-un monument nu s-a putut realiza neintenţionat de către artistul iniţiat în simbolism.  Au fost necesari trei paşi:

1. Turtirea laterală a simbolului

2. Despicarea verticală a lui în două părţi

3. Alăturarea inversată a jumătăţilor, spate în spate şi micşorarea părţilor exterioare

Şi iată rezultatul: “Obeliscul” – simbolul staţiunii Costineşti!

Aceeaşi pervertire şi inversare, cu efecte la fel de anti-spirituale o fac sataniştii când răstoarnă simbolul crucii. Dacă în cazul crucii lucrurile sunt evidente, detectarea inversării unor simboluri mai puţin cunoscute este mai greu de făcut pentru cei neavizaţi. Şi de acest lucru profită cei care „plantează” astfel de  monumente în puncte strategice, frecventate de un număr mare de oameni,  care evocă permanent energii ale dez-binării, ne-împlinirii şi dez-ordinii.

Să recunoaştem că, aşa cum a fost proiectat de fapt, obeliscul din Costineşti a fost în mod constant, timp de treizeci de ani, o sursă potenţială de energie mentală distructivă, amplificată conştient sau nu de nenumăratele “evenimente sportiv-culturale” petrecute în imediata sa vecinătate şi de numărul uriaş de cărţi poştale care i-au răspândit imaginea. Poate ar fi mai bine ca edilii locali să profite de această şansă pe care le-au acordat-o inundaţiile şi să construiască un monument cu adevărat frumos şi inspirator în centrul staţiunii Costineşti.

Bibliografie:
Texe Marrs, Codex Magica: Secret Signs, Mysterious Symbols, and Hidden Codes of the Illuminati, Rivercrest Publishing (November 1, 2005)
Jim Marrs, Rule by Secrecy: The Hidden History That Connects the Trilateral Commission, the Freemasons, and the Great Pyramids, Harper Paperbacks; New Ed edition (April 24, 2001)
A.Ralph Epperson, Unseen Hand: Introduction to the Conspiratorial View of History, Publius P. (April 1985)
Craig Heimbichner, Blood on the Altar: The Secret History of the World’s Most Dangerous Secret Society, Independent History and Research (January 3, 2005)
John Coleman, One World Order: Socialist Dictatorship, Bridger House Pub (October 1998)
Ed Decker, The Dark Side of Freemasonry, Huntington House Publishers (September 1, 1994)
A.Ralph Epperson, The new world order, Publius P. (September 1990), UK
1 octombrie 2005
yogaesoteric.net

SOCIETĂŢILE SECRETE ŞI NOUA ORDINE MONDIALĂ

SOCIETĂŢILE SECRETE ŞI NOUA ORDINE MONDIALĂ

„… există o putere extrem de bine organizată, subtilă, completă, pătrunzătoare, care te condamnă doar pentru că îndrăzneşti să respiri.”

Preşedintele Woodrow Wilson

Istoria este saturată de comentarii şoptite despre societăţile secrete, de relatările celor mai în vârstă sau ale preoţilor, care au păzit cu sfinţenie secretele interzise ale străbunilor, ale oamenilor importanţi, care s-au întâlnit în taină pentru a direcţiona cursul civilizaţiei.

Cea mai veche societate secretă este Frăţia Şarpelui, denumită şi Frăţia Dragonului, care mai există şi astăzi sub alte numeroase denumiri. Frăţia Şarpelui este devotată păzirii cu străşnicie a „secretului timpurilor” şi recunoaşterii lui Lucifer ca fiind, în viziunea lor diabolică, în mod complet fals, unicul Dumnezeu. Dacă nu credeţi în Lucifer sau Satana, trebuie să înţelegeţi că există o mare masă de oameni care nu gândeşte ca voi. Unii nu cred în rasism, dar sunt milioane care cred, iar felul în care acţionează aceştia, bazându-se pe ceea ce cred, ne va afecta şi pe noi. Este foarte clar că manipularea religioasă a jucat întotdeauna un rol foarte important în cadrul acestor organizaţii. Majoritatea pretind (în mod evident fals) că sunt în legătură cu o sursă superioară, divină (ei fiind de fapt în legătură cu forţe satanice).

Secretele acestor grupuri sunt atât de profunde, încât numai cei aleşi, care sunt foarte puţini, au voie să le cunoască şi le pot înţelege. Aceşti oameni pretind că îşi folosesc cunoştinţele în beneficiul omenirii. Dar noi cum putem şti dacă este aşa sau nu, odată ce totul este ţinut în cel mai mare secret? Din fericire, unele dintre aceste secrete au devenit publice.

Ceea ce este ciudat este că în cadrul societăţii tribale primitive, toţi adulţii erau membri. Grupurile erau separate, de obicei, în grupuri de femei şi grupuri de bărbaţi. Bărbaţii erau cei care, de obicei, dominau cultura. Aceasta seamănă surprinzător de mult cu multe dintre societăţile secrete actuale. Asta nu poate însemna decât că societăţile secrete lucrează în favoarea autorităţilor, nu împotriva lor. Astfel societăţile secrete sunt însăşi autoritatea în stat. Acest lucru tinde să contracareze afirmaţiile cum că toate societăţile secrete sunt dedicate „distrugerii autorităţilor deja constituite”, dar este valabil numai pentru societăţile secrete care au ca membri o mare majoritate a populaţiei. Şi numai câteva dintre cele importante intră în această categorie.

De fapt, societăţile secrete oglindesc multe faţete ale vieţii de zi cu zi. Întotdeauna există grupuri exclusive de persoane care sunt sau din care urmează a fi racolaţi viitorii membri. Acest lucru, secret sau nu, este valabil pentru întreaga omenire; exemple sunt multe – echipele de fotbal, cluburile particulare, etc. Importantă este şi folosirea unor anumite semne, parole şi alte unelte din arsenalul „secret”, care dintotdeauna au fost esenţiale, în orice organizaţie, de oriunde. De asemenea, important este motivul, care justifică existenţa societăţii respective. Poate fi orice, dar caracteristica principală este fraternitatea între membrii aceleiaşi organizaţii. Camaraderia este foarte importantă. Să împărtăşeşti cu cineva greutăţi, secrete, sunt sentimente care provoacă stări de febrilitate şi fiori. Nimeni dintre cei care s-au confruntat cu rigorile unei unităţi militare nu va uita sentimentul special de camaraderie, de fraternitate chiar, ca victime ale unui sergent isteric sau ale unui comandant de companie extrem de sever. Este un sentiment aparte. Cea mai de efect armă a oricărei societăţi secrete este ritualul şi mitul care înconjoară iniţierea. Aceste ceremonii au o semnificaţie deosebită pentru participanţi.

Ritualul de iniţiere are un rol esenţial în organizarea unei societăţi secrete. Sunt luate în considerare aspecte umane importante, fără de care un grup de oameni nu ar putea opera într-o anumită direcţie, pentru a atinge un scop. În aceste societăţi iniţierea îi leagă pe membri între ei, fiind primul pas pe calea manipulării religioase a acestora.

Novicilor li se împărtăşeşte un secret, ceea ce le conferă un statut special. În antichitate, termenul de novice era definit ca „cel renăscut”. O iniţiere superioară este ca o promovare şi inspiră loialitate şi dorinţa de a urca şi treapta următoare. Schimbarea care se produce în persoana iniţiată serveşte intereselor liderilor societăţii secrete. Liderii sunt denumiţi „adepţi”. Aceste afirmaţii pot fi ilustrate perfect prin exemplul soldatului care este antrenat să execute ordinele comandantului, fără să gândească. Rezultatul este întotdeauna rănirea sau moartea soldatului, în scopul realizării ţelului comandantului, indiferent dacă acest scop este sau nu în folosul comunităţii.

Iniţierea reprezintă un mod de a-i răsplăti pe cei ambiţioşi, care inspiră încredere. Veţi observa că, cu cât este mai înalt gradul de iniţiere, cu atât sunt mai puţini membrii care au acel grad. Asta nu pentru că ceilalţi membri nu sunt ambiţioşi – motivul este selecţia atentă. Majoritatea membrilor nu află niciodată scopul real, secret, al grupului. Probabil că până acum v-aţi dat seama că motivul pentru care au loc ritualurile de iniţiere este selectarea persoanelor cu adevărat de încredere.

O metodă de a hotărî cine va fi adept poate fi aplicată chiar în timpul derulării procesului de iniţiere: candidatului i se cere să scuipe pe crucea creştinească. Dacă acesta refuză, membrii îl felicită şi îi spun: „Felicitări, ai făcut alegerea bună, pentru că un adevărat adept nu ar face niciodată un lucru atât de oribil”. Nou-iniţiaţii nu mai ştiu ce să creadă, mai ales pentru că după aceea nu sunt avansaţi pe o treaptă superioară. În schimb, dacă respectivul scuipă pe cruce, demonstrează o bună cunoaştere a unuia dintre mistere şi este luat în considerare ca fiind un candidat sigur pentru a urca pe treapta următor superioară. Misterul este simplu: religia aşa cum este înţeleasă de ei este un instrument prin care masele pot fi controlate. Unicul lor “Dumnezeu” este cunoaşterea exclusiv mentală, sterilă, lipsită de suflet, prin care, în viziunea lor eronată, omul poate deveni Dumnezeu. Şarpele şi dragonul sunt simbolurile acestei cunoaşteri limitate. Lucifer reprezintă personificarea acestor  simboluri. Lucifer a fost cel care a tentat-o pe Eva să-l convingă pe Adam să mănânce un măr din copacul cunoaşterii, pentru ca astfel “să elibereze” omul din starea de “ignoranţă” în care se afla. VENERAREA de către francmasoni a ştiinţei şi tehnologiei care devine astfel pentru ei o “religie”ce deturnează omul de la vocaţia sa  profund divină,  este  în realitate satanism în cea mai pură formă; astfel Lucifer ia pentru francmasoni locul lui Dumnezeu. Simbolul lor secret este ochiul atotvăzător, introdus într-o piramidă.

Efectele acţiunilor lor, nedorite nici măcar de respectivele societăţi secrete, şi aura de mister care le înconjoară le-a conferit uneori reputaţia de a fi asociaţii anormale sau, cel puţin, grupuri ciudate de oameni. În momentul în care crezul lor nu se deosebeşte de cel al majorităţii, nu mai sunt considerate antisociale.

Majoritatea societăţilor secrete sunt considerate a fi antisociale; se presupune că ar conţine elemente care pot provoca răul comunităţii. Comunismul şi fascismul sunt în multe ţări societăţi secrete, unde sunt interzise prin lege. În SUA, partidul nazist şi Ku Klux Klan-ul sunt societăţi secrete care nu sunt interzise prin lege, dar care, odată ieşite la lumină, provoacă dezgustul publicului. Însă activităţile lor sunt uneori ilegale, ceea ce impune păstrarea secretului în ceea ce priveşte numărul şi numele membrilor.

Druizii şi Yezidis-ii din Siria şi Irak considerau că arabii sunt o societate secretă care s-a dedicat cuceririi lumii. Astăzi, arabii cred la fel despre evrei.

În cadrul multor societăţi primitive, iniţierea spre gradele cele mai înalte implică supunerea candidatului la anumite ritualuri care, în majoritatea cazurilor, se încheie cu moartea sau cu nebunia acestuia. Se observă că scopul unei societăţi secrete nu este în nici un caz promovarea binelui.

În Borneo, iniţierile din cadrul societăţilor secrete de vânătoare constau în vânătoarea de capete umane. În Polinezia, pruncuciderea şi depravarea erau considerate esenţiale pentru iniţierea în anumite societăţi, unde codul tribal avea nevoie de membri care să nu aibă nici un scrupul şi care să fie adevăraţii stâlpi ai societăţii secrete.

Încă de la începuturile consemnării istoriei, guvernele oricărei naţiuni s-au implicat în apărarea stabilităţii, luptând împotriva grupurilor minoritare care aveau interesul de a funcţiona după principiul stat în stat sau care doreau să submineze autorităţile deja constituite, pentru ca apoi să preia puterea.

Multe dintre aceste încercări au avut succes,  dar nu şi durabilitate. Dorinţa omului de a face parte dintr-un anume electorat este puternică, atât de puternică încât nu poate fi distrusă de nimic. Acesta este unul dintre „secretele” societăţilor secrete. Iată care este baza lor politică – cunoscând acest principiu, liderii ştiu cum să acţioneze pentru a fi ovaţionaţi şi aplaudaţi de public. Cetăţenii adoră să voteze, indiferent dacă este vorba de afacerile de zi cu zi, legi sau activităţi sociale. Dorinţa cea mai adâncă a multora este de a putea să se spună despre ei: „face parte din acest electorat”.

Una din cele mai importante societăţi secrete  străvechi, amintită anterior, este Frăţia Şarpelui sau a Dragonului (dragonul şi şarpele sunt simboluri care reprezintă cunoaşterea limitată, lipsită de suflet).  Părintele acestei cunoaşteri care îl îndepărtează pe om de Dumnezeu este Lucifer, cunoscut în cadrul acestei societăţi satanice şi ca “Purtătorul Luminii”.

„O, Lucifer, cum ai căzut dintre stele…”

Isaia 14:12

„…se spune că, după ce Lucifer a căzut din împărăţia Cerească a adus cu sine omenirii darul puterii de a gândi.”

Fred Gittings,

„Simbolismul în arta ocultă”.

Majoritatea minţilor diabolice au fost iniţiate de aceste societăţi, prin ritualuri secrete şi periculoase, unele dintre acestea fiind chiar de o cruzime rar întâlnită.

Conform majorităţii, marile piramide au fost construite pentru a comemora şi observa o explozie a unei supernove care a avut loc în anul 4000 î.C.

Dr. Anthony Hewish, câştigător al Premiului Nobel în 1974, a descoperit o serie de pulsaţii ritmice ale undelor radio, despre care a dovedit că sunt emise de către o stea care a explodat în jurul anului 4000 î.C. Calendarul francmasonilor începe de la A.L., „Anul Luminii”, adică la anul modern se adaugă 4000. George Mihanovschi scrie în „Steaua de odinioară şi dintotdeauna” că „Scrierile antice cuneiforme sumeriene […] descriu o stea gigantică, care a explodat în interiorul unui triunghi format din Zeta Puppis, Gamma Velorum şi Lambda Velorum […] localizată undeva în sudul cerului.[…] Orice astronom bun ştie că steaua strălucitoare care a explodat în interiorul acelui triunghi va fi văzută din nou, după 6000 de ani”. Conform calendarului francmasonic, înseamnă că va fi vizibilă în anul 2000, ceea ce este adevărat.

Nava spaţială Galileo este în drum spre Jupiter (planetă înconjurată de un înveliş gazos exact ca soarele nostru) având la bord o încărcătură de 25 de kilograme de plutoniu, care a fost justificată prin faptul că va fi folosită pe post de sursă de energie şi alimentare a navei. Când va ajunge pe orbita finală, în decembrie 1999, Galileo va descărca plutoniul în centrul planetei Jupiter. Presiunea va fi de necrezut şi va cauza o reacţie similară cu explozia unei bombe atomice. Plutoniul va exploda, va distruge pătura atmosferică compusă în majoritate din hidrogen şi heliu, care înconjoară planeta Jupiter – rezultatul va fi naşterea unei noi stele, care deja a fost botezată LUCIFER. Întreaga lume va interpreta această „renaştere” ca fiind un semn de o importanţă religioasă terifiantă. Se va confirma profeţia. Realitatea este că această demonstraţie nebunească de aplicare a tehnologiei moderne va fi executată de Societatea JASON şi s-ar putea să meargă sau nu. Ca să fie siguri de succes au mărit cantitatea de plutoniu; la Serviciul de Securitate şi Informaţii al Marinei Militare există documente în care se afirmă că Proiectul GALILEO necesită o cantitate de 2,5 kilograme de plutoniu şi că, în urma reacţiilor din atmosferă, este posibil ca pe Pământ să se instaureze ERA GLACIARĂ. Încălzirea globului, efectul de seră sunt minciuni. Realitatea este că temperaturile de pe întreg globul devin din ce în ce mai scăzute. Furtunile sunt mai violente ca niciodată şi mai greu de anticipat. Gheţarii de la poli se măresc. Suprafeţele zonelor temperate, care pot fi cultivate, se micşorează. Procesul de desertificare de la tropice devine din ce în ce mai amplu. Epoca de gheaţă se îndreaptă către noi şi se va instaura brusc.

În acelaşi timp, în Egipt va fi descoperită şi deschisă o criptă unde vor fi descoperite secrete antice importante. Explozia lui Jupiter şi deschiderea criptei vor fi evenimentele care vor zgudui mileniul din temelii. Societatea Millennium deja a plănuit o mare sărbătoare, care să aibă loc la piramidele din Egipt. Conform ediţiei din 3 ianuarie 1989 a ziarului „Arizona Daily Star”, „Preşedintele Bush petrece revelionul la Camp David, Maryland, dar peste zece ani s-ar putea să şi-l petreacă în Egipt. Organizatori din cadrul Societăţii Millennium spun că deja a fost ales să inaugureze în secolul următor ceremonia de la Marea Piramidă a lui Keops”.

Primul secret care trebuie înţeles este că membrii societăţilor secrete cred că sunt unicele “minţi luminate” din lume. De asemenea, cred că aceste minţi le aparţin doar lor, în exclusivitate. Mini-dizertaţia filozofică ce urmează reprezintă punctul de vedere clasic al unei societăţi secrete asupra umanităţii: „Când o persoană care posedă un intelect puternic se confruntă cu o problemă a cărei rezolvare necesită anumite capacităţi superioare de gândire, îşi păstrează echilibrul intelectual şi încearcă să găsească o soluţie, adunând cu răbdare faptele necesare soluţionării chestiunii respective. Pe de altă parte, o persoana imatură, când se confruntă cu o problemă similară, se simte copleşită. În timp ce prima persoană are posibilitatea de a găsi cheia rezolvării misterului propriului destin, ultimul trebuie condus înspre cireadă şi acolo să i se explice totul, în cel mai simplu limbaj. Precum oile, oamenii sunt total dependenţi de păstor. Intelectul superior cunoaşte adevărurile misterioase, esoterice, spirituale. Maselor li se oferă doar interpretări simple. În timp ce masele venerează cele cinci simţuri, cei aleşi observă şi recunosc în prăpastia dintre cele două categorii concrescenţele simbolice ale marilor adevăruri abstracte.

„Iniţiaţii” comunică direct cu zeii (EXTRATEREŞTRII?), care, la rândul lor, comunică cu ei. Masele îşi sacrifică mieii pe un altar care înfăţişează un idol de piatră, care nu poate nici să audă, nici să vorbească. Iniţiaţii cunosc Misterele şi sunt luminaţi şi astfel sunt cunoscuţi ca fiind Iluminaţi sau Cei Iluminaţi, paznici ai „Secretelor Veşniciei”.”

Trei dintre cele mai vechi societăţi secrete care pot fi regăsite  în lumea de azi sunt Cultul lui Roshaniya, Cultul lui Mithras şi, echivalentul acestora, Creatorii. Acestea au multe în comun cu francmasonii, la fel ca şi cu multe alte ramuri ce derivă din Iluminaţi. De exemplu au în comun cu Frăţia francmasonică renaşterea simbolică într-o viaţă nouă, fără să mai fie nevoie ca membrii să treacă prin portalul morţii pentru iniţiere; titlul de Master Mason se obţine după faze de iniţiere cum ar fi „Leul” şi „Muşcătura Leului”; apoi au mai fost adăugate trei grade care sunt identice cu ritualurile masonice antice: Scara celor şapte trepte, Numai bărbaţii şi Ochiul atotvăzător.

De un interes aparte este societatea puternică din Afganistan care în vremurile de demult era denumită Roshaniya (Luminaţii). În istorie se fac referinţe la acest cult mistic încă din timpurile Casei Înţelepţilor de la Cairo. Principalele ţeluri ale acestui cult erau: abolirea proprietăţii particulare; eliminarea religiei; eliminarea statelor; credinţa că „iluminarea” emană din „Fiinţa Supremă” (care este pentru ei Lucifer), care dorea o clasă de oameni care să ducă la bun sfârşit misiunea de organizare şi direcţionare a lumii; credinţa într-un plan prin care să se modeleze sistemul social mondial, mai întâi prin preluarea controlului asupra celorlalte ţări, una după cealaltă şi credinţa că, după ce atinge cel de-al patrulea grad, persoana respectivă poate comunica direct cu sfătuitorii necunoscuţi  (entităţile satanice) care, de-a lungul veacurilor, şi-au împărtăşit cunoştinţele celor iniţiaţi. Nu este greu să se recunoască, din nou, Frăţia francmasonică.

Auziţi cumva ecourile partidului nazist, ale partidului comunist, ale extremei de dreapta şi ale extremei de stânga? Ceea ce trebuie menţionat neapărat este faptul că, atât liderii de dreapta cât şi cei de stânga sunt persoane care au fost şi încă mai sunt iluminişti sau membri ai Frăţiei. Indiferent dacă se pretind a fi creştini sau evrei sunt şi au fost întotdeauna internaţionalişti şi luciferici. Nu sunt loiali nici unei naţiuni, deşi, atunci când a fost cazul, s-au folosit de idealul de naţionalism pentru a-şi atinge scopurile. Unica lor preocupare este să câştige din ce în ce mai multă putere economică şi politică. Obiectivul ultim al acestor lideri (ai ambelor grupuri) este identic. Sunt hotărâţi să câştige pentru sine controlul bogăţiilor, al resurselor naturale şi al omenirii – al întregii planete. Intenţionează să transforme lumea întreagă într-un unic stat – în concepţia lor, stat totalitarist, luciferic. În derularea acestui proces vor elimina toţi creştinii. Tocmai aţi aflat unul, dar numai unul, dintre marile mistere ale societăţilor secrete.

Membrii cultului Roshaniya îşi mai spun şi Ordinul. Iniţiaţii vor fi nevoiţi să depună un jurământ şi spun: „Mă oblig să păstrez tăcerea şi loialitatea de nezdruncinat şi supunerea faţă de Ordin…. Întreaga umanitate care nu va reuşi să se identifice cu semnul nostru secret va fi prada noastră”. Jurământul a rămas acelaşi până în zilele noastre. Semnul secret era trecerea mâinii prin dreptul frunţii, cu palma în afară; contrasemnul, apucarea urechii cu o mână şi sprijinirea cotului în cealaltă palmă. Vă este familiar? Cultul propovăduia că nu există Împărăţia Cerului, nu există Iad, nu există decât o altă stare, de existenţă ca spirit, complet diferită de viaţa pe care o cunoaştem cu toţii. Spiritul poate continua să-şi exercite puterea pe Pământ printr-un membru al Ordinului, dar numai dacă însuşi spiritul a fost, înainte de moarte, membru al Ordinului. Astfel, membrii Ordinului capătă putere de la spiritele membrilor morţi.

Roshaniya îşi iniţiază membrii pentru ca apoi să-i trimită să caute şi să descopere persoane care au calităţile necesare pentru a deveni viitori membri. Unii spun că Asasinii erau o ramură a cultului Roshaniya. Şi nu era singura. Ramuri ale cultului Roshaniya sau „Cei Iluminaţi” sau, simplu – Iluminaţi, există şi vor exista peste tot. Una dintre reguli era ca membrii să nu folosească acelaşi nume şi să nu menţioneze niciodată cuvântul „Iluminaţi”. Regula este valabilă şi astăzi. Probabil că încălcarea acestei reguli a stat la baza prăbuşirii lui Adam Weishaup (fondatorul grupării francmasonice “Iluminaţii din Bavaria”).

Adam Weishaupt, un profesor tânăr, specializat în legile canonice, ce profesa la Universitatea Ingolstadt din Germania, a fost preot iezuit şi iniţiat de “Iluminaţi”. Ramura Ordinului, înfiinţată de el în 1776, în Germania, cuprindea aceiaşi “iluminaţi” despre care am  amintit în episoadele anterioare.

Faptul că era preot iezuit este foarte important, după cum se va vedea, tot în acest capitol. Cercetătorii au căzut de acord asupra faptului că el era finanţat de Casa Rotschild.

Weishaupt cerea: „abolirea tuturor guvernelor naţionale, abolirea moştenirii, a proprietăţii particulare, a căminului individului, a noţiunii de familie şi a tuturor religiilor existente, pentru a putea impune omenirii ideologia Luciferică, totalitaristă”.

În acelaşi an (1776) în care a fondat “lluminaţii”, Weishaupt a publicat „Bogăţia naţiunilor”, cartea care a reprezentat baza ideologică a capitalismului şi a Revoluţiei Industriale.

Faptul că în acelaşi an a fost scrisă şi “Declaraţia de Independenţă”  a SUA, nu este o coincidenţă. Pe o parte a Marelui Sigiliu al Statelor Unite, cunoscătorii vor recunoaşte ochiul atotvăzător şi alte semne (masonice) ale “Frăţiei Şarpelui”.

Toate tezele lui Weishaupt au fost la fel.

Comparând datele şi ideologiile, nu este greu să-ţi dai seama că “lluminaţii” lui Weishaupt reprezintă acelaşi lucru cu “Afghanii- cei luminaţi”, sau cu celelalte culte existente, care se autointitulează „Iluminaţi”. “Alumbrados de Spania” reprezentau acelaşi lucru (cu “Iluminaţii”), de asemenea “Guerinets de Franţa” iar în Statele Unite erau cunoscuţi ca fiind “Cluburile Iacobine”. Secrete, secrete şi iar secrete – dar fundamentul este întotdeauna “frăţia” (organizaţia secretă francmasonică).

Mai târziu, Weishaupt a fost trădat şi persecutat deoarece a ignorat regula numărul unu a francmasoneriei, şi anume a expus publicului cuvântul „lluminaţi” şi existenţa noţiunii de „frăţie”. Expunerea şi persecuţia lui au fost imperios necesare pentru a păstra secretul în legătură cu “frăţia”.

Cu ocazia “sacrificării” lui Weishaupt a fost lichidată existenţa organizaţiei înfiinţată de el. Probabil că Weishaupt a fost o victimă, sau probabil că a executat un ordin (prin aparenta sa sacrificare).

Weishaupt a afirmat: „Marea putere a Ordinului nostru constă în faptul că nu permitem niciodată ca măcar să ne menţionăm propriul   nume; întotdeauna ne acoperim, folosind alte nume, alte denumiri, alte ocupaţii”.

S-a insinuat că organizaţiile francmasonice au fost infiltrate de “Iluminaţi” în timpul „domniei” lui Weishaupt – simple speculaţii. Ideologia  francmasonică  a avut întotdeauna la bază esenţa ideologiei iluminaţilor; acesta este motivul pentru care francmasonii au fost deschişi faţă de membrii grupului Weishaupt şi i-au primit, de bunăvoie, în rândurile lor.

Nu se poate să credem cu adevărat că francmasonii, dacă erau o simplă organizaţie fraternă, ar fi riscat totul, inclusiv propriile vieţi, ascunzându-i pe proscrişii “iluminaţi”, condamnaţi de toate monarhiile europene. Autorii francmasoni au fost cei care au perpetuat mitul conform căruia Adam Weishaupt a fost fondatorul organizaţiei “Iluminaţii” şi că, odată cu lichidarea lui, “lluminaţii” erau distruşi pentru totdeauna.

În 1826, un francmason american, Hiram Abif, a scris o carte, „Ilustrări francmasonice”, în care a dezvăluit mai multe secrete masonice. Unul dintre secretele pe care le-a dezvăluit este tocmai ultimul mister din vârful piramidei masonice – venerarea lui Lucifer.

Mai târziu, s-a aflat că  Hiram Abif a fost asasinat cu bestialitate.

Hiram Abif reprezenta inteligenţa, libertatea şi adevărul şi de aceea el a fost lovit mai întâi în gât, ceea ce reprezintă înăbuşirea dreptului la cuvânt, practicat de biserică; apoi a fost lovit în inimă cu un pumnal, ceea ce reprezintă îngrădirea libertăţii credinţei de către Stat; în cele din urmă, a fost lovit în cap cu o bâtă, aceasta reprezentând respingerea intelectului superior de către mase. Astfel, francmasoneria pune semnul egal între biserică, stat şi mase, le conferă caracteristici cum ar fi: tirania, intoleranţa şi ignoranţa.

William Morgan a dezvăluit că francmasonii au făgăduit în mod solemn că se vor  răzbuna pe Hiram Abif şi vor submina biserica, statul şi libertatea maselor.

Morgan şi-a atins scopul în momentul în care dezvăluirile lui au iscat un mare scandal împotriva masonilor, scandal care s-a transformat într-o adevarată lovitură anti-francmasonică, moment în care autorul, William Morgan, a dispărut. Se spune că a fost răpit şi înecat în lacul Ontario de către masoni, acţiune pe care ei continuă să o nege pâna în ziua de azi. Dar cine altcineva să o fi făcut ? În ziarele din vremea aceea se consemnau fară nici o rezervă afirmaţii certe, în care se spunea că a fost omorât de masoni.

În jurământul de iniţiere depus de francmasoni, se spune clar, că în cazul în care dezvăluie secretele, iniţiatul va fi omorât.  Consecinţa  declaraţiei lui Morgan a fost o reacţie naţională de furie, care a culminat cu înfiinţarea în anul 1829 a unui partid politic anti-masonic, ai cărui lideri au fost Henry Dana Ward, Thurlow Weed şi William H. Seward. De asemenea,  s-au scris câteva cărti anti-masonice. Consecinţele au fost dezastruoase pentru francmasoni, deoarece au suferit pierderi masive de membri.

Dar această stare a durat numai câţiva ani şi, în 1840, partidul anti-masonic a fost desfiinţat…

Francmasonii britanici sunt un grup distinct, care intervine în propria  lui favoare, când se pun în discuţie promovări, contracte, sau când e vorba de cariera unui membru. Organizaţia engleză francmasonică era folosită de KGB pentru a-şi infiltra membrii şi pentru a controla Serviciul britanic de Informaţii, care este similar cu Casa Chatam, cunoscută sub denumirea de Institutul Regal pentru Afaceri Internaţionale (părintele organizaţiei Consiliul pentru Relaţii Externe din Statele Unite). Scotland Yard-ul a dat ordin personalului său să nu se înscrie în rândurile masonilor, de teama infiltrării KGB în rândurile lor.

Bineînţeles,  totdeauna s-a spus că francmasonii sunt doar o organizaţie fraternă, benevolă, înfiinţată pentru a servi comunitatea. Nu e adevarat, cititorule !

Probabil că cea mai celebră lojă masonică este Propaganda Due (P2), din Italia. Grupul a fost implicat în toate acţiunile negative, de la mită şi şantaj, la asasinate. P2 are legatură directă cu Vaticanul, cu Cavalerii de la Malta şi cu Central Informations Agency (C.I.A.) S.U.A.. Este puternică şi periculoasă. Loja  P2 a reuşit să se infiltreze în Vatican, unde a dat o lovitură de o semnificaţie înfricoşătoare: Papa Clement al V-lea a ridicat interdicţia împotriva francmasoneriei. Mulţi dintre membrii Vaticanului sunt acum francmasoni.

Afirmăm cu cea mai mare convingere că francmasoneria este una dintre cele mai periculoase (chiar putem spune satanice) organizaţii de pe acest pământ. Masonii sunt participanţii principali (chiar dacă par, aparent, ca fiind împărţiţi în mai multe tabere) în jocul luptei pentru dominare a acestei planete.

Gradul 33 al francmasoneriei este împărţit în două. O parte conţine esenţa Luciferică – “lluminaţii” şi cealaltă este alcătuită din cei care par a nu şti nimic despre “lluminaţi”.

Ofiţerii de informaţii  care lucrează în Serviciul Secret de Informaţii al Marinei Militare Americane sunt masoni.

Şi CIA are informatori infiltraţi adânc în interiorul Vaticanului. Puteţi să citiţi mai multe despre aceasta în lucrările: „Sângele Sfânt, Pocalul Sfânt” şi „Moştenirea Mesianică”, ambele de Baigent, Leigh & Lincoln. În „Moştenirea Mesianică”, între paginile 343 şi 361, puteţi citi despre alianţa puterilor din care a rezultat guvernul mondial secret.

Majoritatea membrilor francmasoni nu ştiu că “lluminaţii” practică ceea ce este cunoscut de ei ca „Secretul secretului”, sau crearea unor organizaţii secrete în cadrul organizaţilor statale existente.

Ritualurile iniţierii masonice au de fapt ca scop selectarea viitorilor membrii, din cadrul numeroaselor organizaţii premasonice, care au diverse acoperiri oficiale. Să nu se înţeleagă că încercăm să-i scuzăm pe unii membri, deoarece nu putem  găsi nici o scuză persoanelor care se înscriu într-o organizaţie, fără să cunoască TOTUL despre ea. Numai cei din vârf, care au trecut toate testele, ştiu cu adevărat ce ascund masonii – astfel, este imposibil ca cineva din afara să afle totul despre respectivul grup.

Credem că toate societăţile secrete care practică ritualuri, au grade de iniţiere şi îşi consideră membrii „iluminişti”, sunt ramuri ale vechii organizaţii “lluminaţii”. Ţelul lor este de a stăpâni lumea. Doctrina acestor grupuri nu este democraţia sau comunismul, ci este o formă de fascism. Doctrina lor este socialismul totalitarist. Trebuie să începeţi să gândiţi corect. “lluminaţii” nu sunt comunişti, dar unii comunişti sunt “lluminaţi”.

Monarhismul (teza) a înfruntat democraţia (antiteza); a rezultat formarea comunismului şi a Ligii Naţiunilor (sinteza). Democraţia şi comunismul (teza) au înfruntat fascismul (antiteza); a rezultat o organizaţie şi mai puternică – Naţiunile Unite (sinteza). Capitalismul (teza) înfruntă acum comunismul (antiteza) şi rezultatul va fi Noua Ordine Mondială, socialismul totalitarist (sinteza).

În raportul din 1953 al Comitetului Californian de Investigaţii al Senatului se afirma că: „aşa-numitul comunism modern reprezintă aparent aceeaşi conspiraţie mondială ipocrită care are ca scop distrugerea civilizaţiei, fundamentat pe baza principiilor iluministe, care au apărut la lumina zilei în coloniile noastre, în momentul critic de dinaintea adoptării Constituţiei”. Senatul californian a înţeles: comunismul este opera iluminiştilor. Dar nu a înţeles faptul că şi Consiliul pentru Relaţii Externe şi Comisia Trilaterală sunt tot opera iluminiştilor. TREBUIE să începem să gândim corect. Duşmanul nu este comunismul, ci duşmanii sunt iluminiştii. COMUNIŞTII NU VOR AVEA O SOARTĂ MAI BUNĂ CA A NOASTRĂ, ÎN MOMENTUL ÎN CARE SE VA INSTAURA NOUA ORDINE MONDIALĂ.

Majoritatea societăţilor secrete moderne şi mai ales cele care practică gradele de iniţiere – aceasta este cheia – sunt de fapt o singură societate care are un unic scop. Putem să le spunem cum vrem – “Ordinul Cuceritorilor”, “Societatea JASON”, “Roshaniya”, “Qabbalah”, “Cavalerii Templului”, “Cavalerii de la Malta”, “Cavalerii lui Columb”, “Iezuiţii”, “Masonii”, “Ordinul Antic şi Mistic Rosae Crucis”, “lluminaţii”, “Partidul Nazist”, “Partidul Comunist”, “Membrii Executivi ai Consiliului pentru Relaţii Externe”, “Grupul”, “Frăţia Dragonului”, “Rosicrucienii”, “Institutul Regal pentru Afaceri Internaţionale”, “Comisia Trilaterală”, “Grupul Bilderberg”, “Vatican”, “Trustul Russel, Skull & Bones, Scroll & Key”, “Ordinul” – toate sunt la fel şi toate au acelaşi ţel, Noua Ordine Mondială.

Totuşi, multe dintre ele nu sunt de acord cu persoana care va conduce această Nouă Ordine Mondială şi aceasta este cauza pentru care adoptă metode diferite, în timp ce, fără nici o îndoială, se îndreaptă către acelaşi ţel.

Vaticanul, de exemplu, vrea să-l pună pe Papa în fruntea coaliţiei. Unii îl vor pe Lordul Maitreya. Lordul Maitreya a fost prezent la Malta, împreună cu Bush, Gorbaciov şi alţi zece şefi regionali ai Noii Ordini Mondiale. „La conferinţa iniţiată de Maitreya la Londra, pe 21-22 aprilie 1990, au participat aproximativ 200 de demnitari din întreaga lume. Reprezentanţi de guverne (inclusiv ai S.U.A.), membri ai familiilor regale, lideri ai bisericilor şi jurnalişti – toţi cei care l-au întâlnit pe Maitreya au participat la conferinţă” („Whole Wheat”, nr.8, Minneapolis).

Totuşi, dacă este ales Maitreya, Papa va trebui să fie de acord cu el – astfel se va adeveri profeţia din Biblie, unde se afirmă că diavolul va fi împuternicit de Roma, iar a doua putere va fi reprezentată de Papa.

În 1952, s-a format o alianţă, care i-a unit pe toţi, pentru prima dată în istorie: “Familiile Negre”, “lluminaţii” (Ordinul), Vaticanul şi Francmasoneria lucrează acum împreună pentru a instaura Noua Ordine Mondială. Cu toţii vor protesta, se vor pretinde a fi nevinovaţi şi vor face tot ce le stă în putere pentru a-i distruge pe cei care se amestecă în treburile lor.

Adevărata putere aparţine celor care au fost şi sunt recrutaţi în continuare din rândurile societăţilor secrete ale Universităţilor Harvard şi Yale, cum ar fi “Skull & Bones” sau “Scrull & Key”. Ambele societăţi sunt ramuri secrete ale “Frăţiei Morţii”, iar organizaţiile-mamă  sunt în Anglia (Grupul Universităţii Oxford şi mai ales “Colegiul Tuturor Sufletelor”) şi în Germania, (Societatea “Thule”, denumită de asemenea “Frăţia Morţii”). Membrii acestor două societăţi erau aleşi în funcţie de meritele post-colegiu, iar selecţiile cuprindeau şi alte colegii, nu numai acestea două.

Numai membrii “Ordinului” sunt iniţiaţi în “Ordinul Cuceritorului”, Societatea “JASON” care furnizează membri executivi Consiliului pentru Relaţii Externe şi Comisiei Trilaterale. Aceştia sunt adevăratul electorat al acestei ţări. George Bush este un membru al “Ordinului”.Sunteţi surprinşi? N-ar trebui. Şi tatăl lui a fost membru al “Ordinului” şi unul dintre principalii finanţatori ai lui Hitler.

Este important să ştiţi că membrii “Ordinului” depun un jurământ care îi absolvă de legămintele făcute în faţa oricărei naţiuni, rege, guvern sau Constituţie. Ei jură supunere numai în faţa Ordinului şi ţelul lor este Noua Ordine Mondială.

Comisia Trilaterală este un grup de elită format din 300 de membri, numai persoane proeminente în domeniile de afaceri, politică, intelectuali cu putere de decizie în Europa de Vest, în America de Nord si Japonia. Scopul acestei agenţii particulare este realizarea unei cooperări între cele trei regiuni. Marele scop, pe care nu-l mai ascund, este Noua Ordine Mondială.

Comisia Trilaterală a luat naştere la ideea fondatorului ei, magnatul bancar american David Rockefeller. Motivul adevărat pentru care a fost înfiinţată este de a prelua puterea Consiliului pentru Relatii Externe, care a căzut în dizgraţie odată cu reacţia dezaprobatoare a publicului faţă de războiul din Vietnam.

Familia Rochefeller a fost, este şi va fi întotdeauna beneficiara ambelor organizaţii.

Motivul acestei manevre (masonice) a lui  Rochefeller este acelaşi ca şi în cazul în care înscrii doi cai în aceeaşi cursă. Astfel şansele de câştig se dublează. Adevărata putere a rămas întotdeauna în mâinile Consiliului pentru Relaţii Externe (C. R. E.).

C.R.E. este unul dintre cele mai importante grupuri semi-oficiale, care se ocupă de rolul Americii în chestiunile internaţionale. Este controlat de un grup electoral format din membri recrutaţi din rândurile societăţilor “Skull&Bones” şi “Scroll & Key”, care fac parte dintr-o ramură secretă a organizaţiei “Iluminaţii”.

C.R.E. este organizaţia soră a Institutului Regal Britanic al Afacerilor Internaţionale. Ţelul lor este Noua Ordine Mondială.

TOŢI DIRECTORII CIA AU FOST ŞI SUNT MEMBRII AI C.R.E., PRECUM  ŞI MAJORITATEA PREŞEDINŢILOR, DE LA ROOSEVELT ÎNCOACE.

Pericolul reprezentat de Comisia Trilaterală este reprezentat de ideile expuse în „Pacea Germinală”, lucrare scrisă pentru ei de un profesor al Universităţii Harvard, Samuel P. Huntington, la mijlocul anilor ’70.

În această lucrare, profesorul Huntington recomandă să se renunţe la democraţie şi la dezvoltarea economică, pe care le prezintă ca fiind idei demodate. De asemenea, el a semnat în calitate de coautor cartea “Crize în sistemul democratic”, unde afirma: „am ajuns să fim nevoiţi să recunoaştem că extinderea economică are limite. La fel este cazul extensiei politicii democratice. Un guvern care are foarte puţină autoritate nu va putea să impună oamenilor sacrificiile care s-ar putea să fie necesare în caz de crize cataclismice de scurtă durată.”

“Cavalerii de la Malta” reprezintă una dintre cele mai vechi ramuri ale “Ordinului Cuceritorilor” (societate francmasonică în care sunt admişi doar cei care au deja un anumit grad de iniţiere ocultă).  Ei au o Constituţie proprie şi au jurat să depună toate eforturile în scopul stabilirii Noii Ordini Mondiale, în care rolul de conducător “oficial” îl va avea probabil Papa (binenţeles că Papa este şi el o persoană cu un grad înalt în masonerie, care face însă jocul şefilor săi francmasoni care rămân “în umbră”). Şeful lor este ales pe viaţă, cu aprobarea Papei, iar toţi membrii “Cavalerilor de la Malta” jură supunere Papei.

De-a lungul timpului, “Cavalerii de la Malta” a devenit o organizaţie mondială, care şi-a întins tentaculele peste tot: CIA, Agenţia de Informaţii a Statelor Unite, Naţiunile Unite, alte organizaţii de informaţii, în afaceri, în sistemul bancar,  religie, educaţie, legislaţie, armată, producţia de armament modern, societăţi de binefacere, etc. Toţi Cavalerii de Malta deţin funcţii politice care le conferă imunitate diplomatică. Astfel ei au acoperire pentru foarte multe din activităţile ilegale în care sunt implicaţi şi se sustrag astfel cercetării autorităţilor statului acolo unde acţionează.

Un alt motiv pentru care “Cavalerii de la Malta” sunt o organizaţie puternică este faptul că majoritatea membrilor sunt  de origine nobilă, având poziţii sociale şi titluri importante. Aproape jumatate din cei 10.000 de membri aparţin celor mai vechi şi mai puternice familii europene.

Membrii organizaţiei sunt de asemenea membrii C.R.E. (Consiliul pentru Relaţii Externe al SUA) şi ai Comisiei Trilaterale (Trilaterala este o grupare planetară ce include America de Nord, Europa Occidentală şi Japonia, înfiinţată în 1973 la Tokyo).

Există numeroase episoade, mai mult sau mai puţin cunoscute opiniei publice, din care reiese orientarea malefică a “Cavalerilor de la Malta”. În anii ’30, generalul Smedley Butler a fost recrutat de către “Cavalerii de la Malta” din SUA, pentru a conduce operaţiunea de preluare a Casei Albe. I s-a spus că era nevoie de el pentru că era foarte popular în rândurile armatei. Generalul Butler a strâns imediat câţiva oameni şi apoi a trecut la organizarea complotului. În capul listei celor recrutaţi de Butler era John J. Raskob, membru fondator al ramurii SUA a Cavalerilor de la Malta şi preşedinte la General Motors. Pe atunci Raskob era trezorierul Cavalerilor de la Malta – ramura SUA. Complotul organizat de Butler a eşuat. Au urmat apoi audieri care aveau ca scop investigarea complotului, dar fară să se afle nimic, deoarece nici unul dintre cei numiţi (Butler şi Raskob) nu au fost chemaţi să depună mărturie. Toate acestea pot fi găsite doar în dosarele de la Congresul SUA, pentru că în nici o altă parte nu sunt consemnate (cu atât mai puţin în cărţile de istorie).

William  Casey este un alt membru al Cavalerilor de la Malta care a fost implicat în afaceri murdare. Casey a fost director CIA, membru C.R.E., şeful campaniei politice a lui Ronald Reagan, şeful Comisiei de Securitate a SUA. Cu ajutorul vice-preşedintelui Bush, a lui Anne Armstrong şi a lui Ronald Reagan, a reuşit să reducă la minimum influenţa Consiliului Consultativ pentru Informaţii Externe al preşedintelui SUA, pentru ca ei să-şi poată duce la capăt planurile murdare, fără să fie supravegheaţi şi controlaţi. De asemenea, Casey şi aliaţii săi au elaborat un plan de suspendare a Constituţiei Statelor Unite, pe care erau pe cale să-l aplice în momentul în care au fost prinşi. Aceste fapte au fost expuse în sesiunile de audieri ale Congresului SUA, dar afacerea a fost îngropată de preşedintele comitetului care a cercetat acest caz, senatorul de Hawaii, Daniel Inouye.

Primul ambasador SUA la Vatican a fost William Wilson, Cavaler de Malta. Numirea lui a fost lipsită de etică: Wilson nu avea cum să  reprezinte SUA, deoarece jurase deja credinţă şi loialitate Papei (fiind Cavaler de Malta).

Wilson a plecat în Libia şi s-a întâlnit în particular cu autorităţile libiene. Profitând de vizita diplomatului american, Gadhafi a emis un comunicat de presă în care afirma că „America a trimis un diplomat, pentru o reconciliere a relaţiilor cu Libia”. Departamentul de Stat american a negat că ar fi avut aceste intenţii. Ambasadorul Wilson a refuzat să facă orice fel de comentariu.

Cheia acestui episod dubios este faptul că, deşi SUA a impus embargo Libiei, iar americanii nu mai aveau voie să facă afaceri în Libia, cinci concerne petroliere americane înregistrau profituri foarte mari  făcând afaceri cu Gadhafi.  Scopul întâlnirii lui Wilson cu autorităţile libiene a fost acela de a susţine interesele concernelor petroliere americane în Libia, iar această întâlnire i-a fost impusă lui Wilson de superiorii săi din Francmasonerie. Această ipoteză se confirmă simplu deoarece verificând doar una dintre aceste companii, “W.R. Grace”,  descoperim că era condusă de J. Peter Grace care este şeful ramurii din Statele Unite a Cavalerilor de la Malta, iar opt dintre membrii companiei “W.R. Grace” sunt de asemenea şi membrii ai organizaţiei “Cavalerii de la Malta”.

Wilson ar fi trebuit concediat, lucru care nu  s-a petrecut, ba mai mult, atât el cât şi soţia lui, au participat ca invitaţi de onoare la slujba de Paşte de la Vatican, unde au stat lângă George Schultz (important om politic american, bineînţeles şi el este membru al C.R.E., al Clubului Bohemian şi al Corporaţiei Bechtel- toate acestea au legături strânse cu  “Cavalerii de la Malta”) şi soţia acestuia. În limbaj diplomatic, această atitudine era interpretată ca aprobare a activităţii lui.

Vaticanul a fost de-a lungul timpului un alt punct-cheie pe care francmasonii au urmărit să-l folosească pentru a instaura Noua Ordine Mondială. Francmasoneria s-a infiltrat în Vatican, pentru a putea manipula opinia publică  mondială, folosindu-se de puterea religioasă şi influenţa politică pe care o are Papa.

La început, această acţiune a lor nu a avut succes deoarece în 1738 Papa Clement al XII-lea a emis un ordin papal care spunea că orice catolic care va deveni mason va fi excomunicat – o pedeapsă extrem de serioasă, dar care se impunea având în vedere pericolul pe care îl reprezintă masoneria.  De asemenea, în 1884, Papa Leon al XIII-lea a emis o proclamaţie în care se afirma că Masoneria este una dintre societăţile secrete care încearcă să „stabilească regatul lui Satan pe pământ”.

În cele din urmă Francmasonii au reuşit în acţiunea lor diabolică de a-şi propaga propriile scopuri prin intermediul Papei. Cea mai bună dovadă a infiltrării masoneriei la Vatican este faptul că pe 27 noiembrie 1983, Papa a retractat toate interdicţiile împotriva Francmasoneriei şi a permis catolicilor, după câteva sute de ani, să devină din nou membri ai societăţilor secrete masonice, fără să se teamă că vor fi excomunicaţi.  “Iluminaţii” şi-au atins astfel scopul, reuşind să-şi pună omul lor la cârma Bisericii Catolice.

În cartea sa „Crucea frântă”, Piers Compton urmăreşte procesul de infiltrare a “Iluminaţilor” în Biserica Catolică. El afirmă în cartea sa că Papa Ioan al XXIII-lea avea încrustat pe crucea personală ochiul “atotvăzător” introdus într-un triunghi, ceea ce arată apartenenţa sa la Francmasonerie. Ochiul “atotvăzător” din interiorul triunghiului este folosit de francmasoni pentru a-l reprezenta pe Lucifer (numit de către masoni “Marele Arhitect”) ca simbol al “înţelepciunii”. Acest simbol a fost folosit de Papalitate ca sigiliu la “Congresul Împărtăşaniei” de la Philadelphia din 1976 şi pe timbrul emis de  Vatican în 1978. În Marele Sigiliu al Statelor Unite se poate vedea acelaşi simbol al piramidei.

Odată cu infiltrarea la Vatican, francmasonii au urmărit să se folosească de influenţa papalităţii asupra occidentului pentru a induce maselor ideea Noii Ordini Mondiale. Pentru aceasta, Vaticanul, influenţat de francmasonerie, a înfiinţat „Centrul pentru rugăciune şi studiul păcii” în New Jersey, Springlake, într-o reşedinţă de vis,      cu privelişte spre ocean, situată pe bulevardul Ocean, la numărul 1711. Centrul a fost infiinţat ca parte a programului de “pace” al Papei, care va uni (mai bine zis va domina) lumea. Centrul avea două roluri:

(1) educarea catolicilor şi a copiilor acestora, în spiritul acceptării Noii Ordini Mondiale;

(2) preîntâmpinarea rezistenţei faţă de Noua Ordine Mondială şi efectuarea unor studii pentru descoperirea de soluţii paşnice de rezolvare a viitoarelor probleme care ar putea pune în pericol “pacea” mondială.

Reşedinţa “Centrului pentru rugăciune şi studiul păcii” a fost donată Arhidiocezei New York-ului de către Elmer Bobst, multimilionar şi preşedinte al companiei “Warner Lambert”. Richard Nixon era un musafir frecvent în acel loc. Directorii Centrului erau Kurt Waldheim, ex-Secretar General al Naţiunilor Unite şi fost criminal nazist de război, Cyrus Vance, ex-Secretar de Stat în timpul administraţiei Carter şi membru al C.R.E.(Consiliul pentru Relaţii Externe al SUA) şi al Comisiei Trilaterale, Clare Booth Luce, o femeie din ordinul  Cavalerilor de Malta, J.Peter Grace, de la compania W.R. Grace, şeful filierei din Statele Unite a “Cavalerilor de la Malta”.

În cazul în care mai aveţi încă îndoieli în ceea ce priveşte faptul că Vaticanul este subordonat francmasoneriei, vă prezentăm şi trecutul personajului principal de la Vatican – Papa. La începutul anilor ’40, compania I.G. Farben Chemical a angajat un agent comercial polonez care se ocupa cu furnizarea substanţelor toxice  pe care le utilizau naziştii în timpul războiului. După război, agentul de vânzări, temându-se pentru viaţa lui (deoarece a fost colaborator al naziştilor), a intrat în rândurile Bisericii Catolice pentru a se salva, iar mai apoi a fost chiar hirotonisit în 1946. Unul dintre cei mai buni prieteni ai acelui agent a fost dr. Wolf  Szmuness, cel care a condus campania de vaccinare împotriva hepatitei B din perioadele noiembrie ’78 – octombrie ’79 şi martie ’80 – octombrie ’81, iniţiată de Centrul de Control al Bolilor Infecţioase, în oraşele New York, San Francisco şi alte patru oraşe americane. Scopul acestei campanii a fost lansarea flagelului SIDA asupra poporului american.

În 1958, agentul de vânzări despre care am amintit era cel mai tânăr episcop polonez. La doar 30 de zile de la numire, Papa Ioan Paul I a fost asasinat şi fostul colaborator al naziştilor a devenit Papa Ioan Paul al II-lea. La 27 noiembrie 1983, Papa Ioan Paul al II-lea a anulat anatema emisă de Biserica Catolică împotriva Francmasoneriei, permitând astfel catolicilor să devină francmasoni, fără teama de a fi excomunicaţi.

Analizând evenimentele politice ale anului 1990 (destrămarea blocului ţărilor comuniste din estul Europei şi reîmpărţirea sferelor de influenţă politică în zonă, creşterea influenţei pe plan mondial a SUA, propagarea prin intermediul Vaticanului a ideilor Francmasoneriei) se poate deduce că aceasta a fost perioada cea mai bună pentru liderii mondiali: ex-şeful Poliţiei Secrete Sovietice, Mihail Gorbaciov, ex-şeful CIA, George Bush, ex-nazistul Papa Ioan Paul al II-lea, uniţi cu toţii într-o alianţă care nu are nimic sfânt, în scopul creării Noii Ordini Mondiale.

O altă conexiune între Vatican şi Francmasoneria mondială este “Grupul Bilderberg”, organizat în 1952 şi numit astfel după hotelul în care a avut loc prima lor întâlnire secretă, în 1954; omul care a organizat “Grupul Bilderberg”, prinţul Bernhard de Olanda, are drept de veto faţă de alegerile papale ale Vaticanului. Pretextul folosit de prinţul Bernhard pentru a avea această putere de veto este acela că familia lui (Habsburg) descinde din împăraţii romani. Prinţul Bernhard este şi liderul “Familiilor Negre” (o altă grupare francmasonică, formată din cele mai bogate 300 de familii ale lumii) şi se pretinde a fi descendent din Casa lui David, ceea ce înseamnă că poate afirma că este rudă cu Iisus. Prinţul Bernhard, cu ajutorul CIA, a adus organizaţia francmasonică “Iluminaţii” în faţa publicului, sub denumirea de “Grupul Bilderberg”.

”Grupul Bilderberg” este constituit din cei mai puternici industriaşi, oameni de stat, bancheri şi intelectuali, care se întâlnesc în cadrul unei conferinţe pentru a discuta despre “afacerile” mondiale. Aceste întâlniri cu caracter informativ,  reprezintă ocazia liderilor internaţionali de a se întâlni şi de a pune la cale afaceri importante, care au un caracter secret. Biroul principal se află în Elveţia, singura ţară europeană care nu a fost invadată şi bombardată niciodată în timpul primului şi celui de-al doilea război mondial. Elveţia este locul unde se află concentrată puterea mondială. Ţelul “Grupului Bilderberg” este o lume unică cu un guvern  totalitarist şi un sistem economic centralizat.

Nucleul organizaţiei “Grupul Bilderberg” este reprezentat de trei comitete, fiecare format din treisprezece membri. Astfel inima Grupului Bilderberg este constituită din 39 de membri. Cele trei comitete sunt alcătuite exclusiv din membrii selectaţi din toate organizaţiile francmasonice. Acest comitet îşi are sediile în Elveţia şi hotărăşte cine este invitat la conferinţa anuală şi ce fel de politici şi planuri vor fi discutate. Fiecare propunere sau plan care a fost discutat în cadrul conferinţelor anuale ale “Grupului Bilderberg” au fost puse în practică în perioade de maximum doi ani. “Grupul Bilderberg” direcţionează „războiul silenţios” (informaţional) care a fost declanşat pentru a instaura Noua Ordine Mondială.

Cel puţin o dată pe an, poate chiar de mai multe ori, două submarine nucleare se întâlnesc pe o bază construită sub calota polară de gheaţă. Acolo reprezentanţii Uniunii Sovietice se întâlnesc cu Comitetul politic al “Grupului Bilderberg”. Ruşii primesc scenariul pentru viitoarele mişcări. Problemele de pe agenda de zi includ eforturile combinate de a finaliza programul spaţial secret de guvernare, Alternativa 3 (există anumite fotografii ale NASA, în care se văd clar imaginile bazei lunare din craterul Copernicus). Această metodă de întâlnire este unicul mod de a păstra secretul, departe de interceptări şi microfoane.

Un program documentar al televiziunii BBC, numit „Raport Ştiinţific” a dezvăluit aceste fapte,  dar peste nici două zile, postul a dezminţit veridicitatea faptelor prezentate. Dezminţirea conţinea afirmaţia că reportajul a fost ficţiune. „Raport Ştiinţific” este un program documentar extrem de respectat în Marea Britanie. Niciodată, în întreaga existenţă a acestui post, nu a existat vreun alt caz de dezminţire. Înainte de a apare pe post, fiecare subiect este analizat în parte şi explorat în cele mai mici amănunte.

Informaţiile prezentate în acest material urmăresc să avertizeze oamenii de pericolul reprezentat de Francmasoneria mondială, prezentând conexiuni între fapte aparent disparate, punând într-o altă lumină (cea reală) situaţia critică prin care trece lumea acum.

SURSA:www.dezvaluiri.go.ro

Cum anume talcuiesc Sfintii Parinti Facerea???-DESPRE LUNGIMEA CELOR 6 ZILE ALE FACERII!!!


Cum anume talcuiesc Sfintii Parinti Facerea?

In cele ce am scris despre Adam si Eva veti observa ca am citat din Sfinti Parinti care talcuiesc textul Facerii intr-un mod ce ar putea fi numit mai curand „literal.” Ma insel oare presupunand ca preferati sa interpretati textul mai mult „alegoric” atunci cand spuneti ca a crede in facerea nemijlocita a lui Adam de catre Dumnezeu este „o conceptie foarte ingusta despre Sfanta Scriptura” ? Este un lucru extrem de important, si sunt cu adevarat uimit sa aflu ca „evolutionistii ortodocsi” nu stiu defel cum anume talcuiesc Sfintii Parinti Cartea Facerii. Sunt sigur ca veti fi de acord cu mine ca nu ne este ingaduit sa talcuim Sfanta Scriptura dupa placul nostru, ci trebuie s-o talcuim asa cum ne invata Sfintii Parinti. Ma tem ca nu toti cei ce vorbesc de­spre Facere si evolutie dau atentie acestui principiu. Unii oameni sunt asa de preocupati sa combata fundamentalismul protestant, incat imping lucrurile la extrem in a respinge pe oricine doreste sa interpreteze textul sfant al Facerii „literal”; dar, facand acest lucru, ei nu amintesc niciodata de Sfantul Vasile sau de alti talcuitori ai Cartii Facerii care afirma destul de limpede princi­piile ce trebuie urmate in talcuirea textului sfant. Ma tem ca multi dintre cei ce sustinem ca urmam traditia patristica suntem uneori neglijenti, cazand cu usurinta in acceptarea propriei „intelepciuni” in locul invataturii Sfintilor Pa­rinti. Cred cu tarie ca intreaga perspectiva asupra lumii si filosof ia de viata a unui crestin ortodox poate fi gasita la Sfintii Parinti; daca vom asculta in­vatatura lor, in loc de a crede ca suntem destul de intelepti spre a-i invata pe altii din propria „intelepciune”, nu ne vom rataci.

Iar acum va cer sa cercetati impreuna cu mine foarte importanta si funda­mentala problema: cum anume ne invata Sfintii Parinti sa talcuim Cartea Facerii ? Haideti sa dam deoparte prejudecatile noastre despre talcuirile „li­terale” sau „alegorice” si sa vedem ce ne invata Sfintii Parinti despre citirea textului Facerii.

Cel mai bun lucru pe care-l putem face este sa incepem cu Sfantul Vasile insusi, care a scris asa de insufletitor despre cele Sase Zile ale Facerii. El scrie in Hexaimeron:

„Cei care nu interpreteaza cuvintele Scripturii in sensul lor propriu spun ca apa de care vorbeste Scriptura nu e apa, ci altceva, de alta natura, si interpreteaza cuvintele planta si peste cum li se pare lor; la fel si face­rea taratoarelor si facerea fiarelor le interpreteaza rastalmacindu-le dupa propriile ganduri, intocmai talcuitorilor de vise ce talcuiesc in folosul lor vedeniile din timpul somnului. Eu, cand aud ca Scriptura zice iarba, inte­leg iarba; cand aud planta, peste, fiara, dobitoc, pe toate le inteleg asa cum sunt spuse. Nu ma rusinez de Evanghelie. […] Si pentru ca Moisi a trecut sub tacere aceste lucruri, care nu ne sunt folositoare, voi socoti eu oare peritru aceasta de mai putin pret cuvintele Duhului decat intelepciunea cea nebuna [a celor ce au scris despre lume], sau mai curand voi slavi pe Cel ce nu pune mintea noastra sa se indeletniceasca cu cele desarte, ci a randuit sa fie scrise in Scriptura toate cele ce duc la zidirea si desavar­sirea sufletelor noastre ? Mi se pare insa ca cei ce nu inteleg lucrul acesta, adica cei care folosesc interpretarea alegorica, au incercat sa dea Scriptu­rii o vrednicie inchipuita, punand pe seama ei propriile idei, schimband sensul cuvintelor Scripturii cu folosirea unui limbaj figurat. inseamna insa sa te faci mai intelept decat cuvintele Duhului cand, in chip de inter­pretare a Scripturii, introduci in Scriptura ideile tale. Deci sa fie inteleasa Scriptura asa cum a fost scrisa !”

E limpede ca Sfantul Vasile ne avertizeaza sa ne ferim a „deslusi” lucru­rile din Facere care sunt greu de inteles pentru simtul comun; omul modern „luminat” face cu usurinta acest lucru, chiar daca este crestin ortodox. De aceea, sa ne straduim sa intelegem Sfanta Scriptura asa cum o inteleg Parin­tii, iar nu dupa „intelepciunea” noastra moderna. Si sa nu ne multumim cu parerea unui singur Sfant Parinte, ci sa cercetam si parerile altor Sfinti Parinti.

Una dintre talcuirile patristice clasice la Cartea Facerii este cea a Sfantu­lui Efrem Sirul. Parerile sale sunt cu atat mai insemnate pentru noi, cu cat el era un „rasaritean” si cunostea bine limba ebraica. Eruditii moderni ne spun ca „rasaritenii” sunt inclinati spre talcuirile „alegorice” si ca, de asemenea, si Cartea Facerii trebuie inteleasa in acest chip. Dar sa vedem ce zice Sfantul Efrem in talcuirea sa la Facere:

„Nimenea sa nu creada ca zidirea cea de Sase Zile este o alegorie; tot asa, nu este ingaduit a zice ca ceea ce pare, potrivit celor istorisite, a fi fost zidit in sase zile, a fost zidit intr-o singura clipa si, de asemenea, ca unele nume infatisate in acea istorisire fie nu inseamna nimic, fie inseamna altceva. Dimpotriva, trebuie sa stim ca intocmai cum cerul si pamantul care s-au zidit intru inceput sunt chiar cerul si pamantul, iar nu altceva ce s-ar intelege sub numele de cer si pamant, tot asa orice altceva se zice a fi fost zidit si tocmit cu randuiala dupa zidirea cerului si a pamantului nu sunt numiri goale, ci insasi fiinta firilor zidite corespunde puterii numelor acestora.” Desigur, acestea sunt inca principii generale; sa vedem acum cateva din­tre aplicatiile particulare ale acestor principii, apartinand Sfantului Efrem:

„Desi atat lumina, cat si intunericul au fost zidite intr-o clipita, totusi atat ziua cat si noaptea Zilei intai au tinut cate douasprezece ceasuri fiecare.”

„Iar dupa ce [lui Adam] i s-a scos coasta intr-o clipita de ochi, si tot intr-o clipita i-a luat locul carnea, cand osul cel gol a luat infatisarea deplina a unei femei si toata frumusetea ei – atunci Dumnezeu a adus-o si a infatisat-o lui Adam.”

Este limpede ca Sfantul Efrem citeste Cartea Facerii „asa cum este scri­sa”; cand aude „coasta lui Adam” intelege „coasta lui Adam”, neintelegand acest lucru ca pe un mod alegoric de a spune cu totul altceva. Tot asa, este clar ca intelege Cele Sase Zile ale Facerii ca fiind chiar sase zile, fiecare de cate douazeci si patru de ore, pe care le imparte intr-o „seara” si o „dimi­neata” de cate douasprezece ore fiecare.

Am luat in mod deliberat „simpla” talcuire la Facere a Sfantului Efrem Sirul inainte de a cita alte talcuiri mai „mistice”, fiindca aceasta intelegere „simpla” di Facerii este cea mai greu de acceptat pentru mintea moderna „lu­minata”. Banuiesc ca cei mai multi crestini ortodocsi nefamiliarizati cu Sfin­tii Parinti vor zice indata: „E cam prea simplu ! Astazi se stie mult mai mult. Dati-ne niste Parinti mai sofisticati.” Din pacate pentru „intelepciunea” noastra moderna, nu exista Parinti mai „sofisticati”, caci pana si Parintii cei mai „mistici” inteleg textul Facerii tot asa de „simplu” ca si Sfantul Efrem ! Cei ce doresc ceva mai „sofisticat” la Sfintii Parinti se afla sub influenta ide­lor apusene moderne care sunt cu totul straine Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe. Dar trebuie sa va arat acest lucru prin citate din mai multi Sfinti Parinti.

Sa cercetam acum indeosebi problema „lungimii” celor Sase Zile ale Fa­cerii. Cred ca si aceasta este inca o problema de importanta secundara intre cele ridicate de teoria evolutiei, dar nu strica sa stim ce anume gandeau Sfin­tii Parinti despre ea, cu-atat mai mult cu cat de-aici incepem sa intrezarim marea deosebire dintre ideea apuseana moderna si ideea patristica despre fa­cerea lumii. Indiferent cum le intelegem, aceste „Zile” sunt cu totul mai pre­sus de intelegerea noastra, care cunoastem doar „zilele” stricacioase ale lumii noastre cazute; cum oare ne-am putea macar inchipui acele Zile cand puterea ziditoare a lui Dumnezeu era in plina lucrare?

Nici Sfintii Parinti nu par a vorbi prea mult despre ele, fara indoiala fiind­ca pentru ei nu constituiau o problema. Ele constituie o problema pentru oa­menii moderni, mai ales fiindca incearca sa inteleaga zidirea lui Dumnezeu prin mijlocirea legilor firii din lumea noastra cazuta. Pare-se ca Parintii so­coteau ca acele Zile, ca durata, nu se deosebeau de zilele pe care le cunoastem, iar unii dintre ei specifica, intr-adevar, ca ele erau de douazeci si patru de ore lungime, cum face Sfantul Efrem. Exista totusi un lucru extrem de important pentru noi referitor la aceste Zile, pe care e bine sa-l intelegem, iar aceasta pri­veste ceea ce ati scris despre faptul ca Dumnezeu a creat sau nu „dintr-o data.”

Dumneavoastra scrieti: „intrucat Dumnezeu a creat timpul, a crea ceva „dintr-o data” ar fi un act potrivnic propriei hotarari si vointe… Cand vorbim de facerea stelelor, plantelor, animalelor si omului, nu vorbim de minuni -nu vorbim de interventiile neobisnuite ale lui Dumnezeu in creatie, ci despre desfasurarea „fireasca” a creatiei.” Ma intreb de nu cumva ati pus aici vreo „intelepciune moderna” in locul invataturii Sfintilor Parinti. Ce altceva este inceputul tuturor lucrurilor decat o minune ? V-am aratat deja ca Sfantul Grigorie al Nyssei, Sfantul Chirii al Ierusalimului, Sfantul Grigorie Teologul si Sfantul Ioan Damaschin (si de fapt toti Parintii) invata ca intaiul om, Adam, a aparut intr-un mod diferit de nasterea fireasca a tuturor celorlalti oameni; tot asa, potrivit textului sfant al Facerii, primele vietuitoare au aparut intr-un mod diferit de toti urmasii lor: ele nu au aparut prin nastere fireasca, ci prin cuvantul lui Dumnezeu. Teoria moderna a evolutiei neaga acest lucru, fiindca teoria evolutiei a fost nascocita de necredinciosi ce doreau sa tagaduiasca lucrarea lui Dumnezeu in creatie si sa explice creatia doar prin mijloace „naturale”. Oare nu vedeti ce fel de filosofie este in spatele teoriei evolutiei ?

Ce anume spun Sfintii Parinti despre acest lucru ? L-am citat deja pe Sfantul Efrem Sirul, a carui intreaga talcuire la Facere descrie cum toate lucrarile ziditoare ale lui Dumnezeu se savarsesc intr-o clipita, chiar daca toate „Zilele” facerii dureaza douazeci si patru de ore fiecare. Sa vedem acum ce anume spune Sfantul Vasile cel Mare despre lucrarile ziditoare ale lui Dumnezeu in cele Sase Zile. Vorbind despre Ziua a Treia a Facerii, Sfantul Vasile spune:

„La aqest cuvant, toate padurile s-au indesit, toti arborii s-au ridicat iute in sus… Toate crangurile s-au acoperit indata de tufani desi, si asa-numitii arbusti ce slujesc la facerea ghirlandelor… care nu erau mai inainte pe pamant, toti intr-o clipita de vreme au aparut.” Tot el spune:

” Sa rasara pamantul. Aceasta mica porunca s-a prefacut indata intr-o puternica lege a naturii si intr-o ratiune maiastra. Porunca aceasta a savar­sit miile si miile de insusiri ale plantelor si ale arborilor mai iute decat un gand de-al nostru.” In Ziua a Cincea iarasi:

A venit porunca, si indata raurile au inceput sa lucreze: lacurile au ajuns roditoare, dand nastere la vietuitoare, fiecare dupa felul lor propriu si dupa firea apelor.”

La fel, Sfantul Ioan Gura de Aur, in talcuirea sa la Facere, invata:

„Astazi deci [Dumnezeu] vine la ape si ne arata ca, prin cuvantul Lui si prin porunca Lui, apele au dat din ele vietati insufletite. Spune-mi care cuvant ar putea infatisa minunea ? Care limba va fi indestulatoare pentru a lauda pe Creator ? A spus numai atat: Sa rasara pamantul, si indata 1-a trezit spre nastere. […] Dupa cum pamantului i-a spus numai atat: Sa ra­sara, si pamantul a dat fel de fel de flori, de ierburi si de seminte, si nu­mai cu cuvantul au fost aduse toate la fiinta, tot asa si acum a spus: Sa scoata apele…, si dintr-o data au fost create atatea feluri de taratoare, atat de deosebite pasari, ca nici nu este cu putinta a le insira cu cuvantul.”

Repet din nou: cred ca stiinta moderna, in cele mai multe cazuri, stie mai multe decat Sfantul Vasile, Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfantul Efrem si alti Parinti despre insusirile pestilor si despre alte fapte stiintifice speciale de ace­lasi fel; nimeni nu tagaduieste acest lucru. Dar cine stie mai mult despre felul cum lucreaza Dumnezeu, stiinta moderna, care nu e nici macar sigura ca Dumnezeu exista si, in orice caz, incearca sa explice totul fara El; ori acesti Parinti purtatori de Dumnezeu ? Cred ca, atunci cand spuneti ca Dumnezeu nu creeaza instantaneu, infatisati invatatura „intelepciunii” moderne, nu inva­tatura Sfintilor Parinti.

Desigur, intr-un anumit sens este adevarat: creatia lui Dumnezeu nu e lu­crarea unei clipe; dar si aici Parintii sunt foarte exacti in invatatura lor. L-am citat pe Sfantul Efrem care zice: „Tot asa, nu este ingaduit a zice ca ceea ce pare, potrivit celor istorisite, a fi fost zidit in sase zile, a fost zidit intr-o sin­gura clipa”. Avand in minte aceasta, sa privim pasajul pe care l-ati citat din Sfantul Grigorie al Nyssei: „Omul a fost facut ultimul dupa plante si animale, fiindca natura urmeaza o cale ce duce treptat catre desavarsire.” „Este ca si cum, in chip treptat, natura isi face urcarea in insusirile vietii de la cele mai de jos la cele desavarsite.” Citand aceste pasaje, ati incercat sa le intelegeti in -sensul doctrinei moderne a evolutiei. Dar, cu siguranta, nu se cade sa citim in aceste texte vechi concluziile filosofiei moderne ! Cu siguranta ca Sfantul Grigorie al Nyssei nu invata aici nimic altceva decat ceea ce au invatat multi alti Parinti, intemeindu-se pe o intelegere foarte „literala” a Facerii.

Astfel, Sfantul Grigorie Teologul, atunci cand, asemeni Sfantului Efrem, afirma ca creatia nu este „instantanee”, invata ca:

„Zilelor [facerii] li se adauga o anume intaietate, doime, treime, si tot asa, pana la a saptea zi de odihna de la lucru, impartindu-se prin aceste zile toata zidirea, tocmita cu randuiala de legi negraite, dar nu alcatuita intr-o clipa, de catre Cuvantul cel Atotputernic, pentru Care a gandi ori a grai insemna totodata a savarsi fapta. Faptul ca omul s-a ivit ultimul in lume, cinstit cu lucrarea mainii si cu chipul lui Dumnezeu, nu este catusi de putin neasteptat; caci pentru el, ca pentru un imparat, trebuia pregatit salasul imparatesc, si numai atunci avea sa fie adus in el imparatul, insotit de toate fapturile.” Iar Sfantul Ioan Gura de Aur invata:

„Nu putea oare dreapta Lui cea atotputernica si nesfarsita Lui intelep­ciune sa aduca la fiintare pe toate si intr-o singura zi ? Dar ce spun eu o singura zi ? Putea sa le aduca intr-o clipita ! Dar pentru ca Dumnezeu n-a adus la fiintare pentru trebuinta Lui nimic din cele ce sunt – caci El n-are nevoie de nimic, fiind desavarsit, ci a facut totul din pricina iubirii Sale de oameni si a bunatatii Lui – pentru aceea le creeaza treptat, iar prin gura fericitului proroc ne invata lamurit despre cele ce s-au facut, pentru ca, stiindu-le bine, sa nu cadem in gresalele celor ce judeca manati de ganduri omenesti. […] Dar pentru ce, daca omul este mai de pret decat toate, a fost facut pe urma ? Pentru o pricina foarte dreapta. Dupa cum atunci cand are sa vina un imparat intr-un oras este nevoie sa mearga inainte insotitorii si toti ceilalti, ca sa pregateasca palatul imparatesc, si asa intra imparatul in palat, in acelasi chip si acum. Vrand Dumnezeu sa-l puna pe om peste toate cele de pe pamant ca imparat si stapanitor, i-a zidit mai intai aceasta locuinta frumoasa, lumea; si numai dupa ce a fost gata totul l-a adus pe om ca sa o stapaneasca.”

Deci invatatura patristica spune limpede ca Dumnezeu, desi ar fi putut crea totul dintr-o data, a ales sa creeze in trepte de o tot mai mare desavar­sire, fiecare treapta fiind lucrarea unei clipe sau a unei foarte scurte perioade de timp, culminand cu facerea omului, imparatul zidirii; iar intreaga lucrare este incheiata nu intr-o clipita, nici intr-o perioada de o lungime nedefinita, ci oarecum la mijlocul acestor extreme, exact in sase zile.

Sfantul Efrem si Sfantul Ioan Gura de Aur, in talcuirile lor la Facere, privesc foarte clar zidirea lui Dumnezeu ca fiind lucrarea a sase zile „litera­le”, Dumnezeu creand in fiecare din ele in mod „imediat” si „intr-o clipita”. Iar Sfantul Vasile cel Mare, contrar convingerii larg raspandite a „evolutio-nistilor crestini”, socotea zidirile lui Dumnezeu ca „imediate” si „dintr-o data”, si privea cele Sase Zile ca avand exact durata de douazeci si patru de ore; caci iata ce zice in privinta Zilei intai:

„Si s-a facut seara, si s-a facut dimineata, adica durata unei zile si a unei nopti. […] Si s-a facut seara, si s-a facut dimineata, zi una. […] A spus „una” pentru ca voia sa determine masura zilei si a noptii, unind timpul zilei si al noptii, ca sa plineasca durata celor douazeci si patru de ore ale unei zile care cuprinde negresit si ziua si noaptea.”

Dar pana si Sfantul Grigbrie Teologul, unul dintre Parintii cei mai „contemplativi”, credea exact acelasi lucru, caci zice:

„La fel cum intaia zidire incepe cu Duminica (iar aceasta se vadeste din faptul ca a saptea zi dupa ea este Sambata, fiindca este ziua odihnei dupa lucrare), tot asa cea de-a doua zidire incepe din nou cu aceeasi zi [adica ziua invierii].”

Si tot Teologul zice, dandu-ne conceptia patristica despre felul lumii in care a fost asezat Adam:

„Cuvantul…, luand o parte din nou-ziditul pamant, cu nemuritoarele Sale maini a plasmuit chipul meu.”

Cum am spus, nu privesc aceasta problema ca pe una de prima insemna­tate in discutarea problemei evolutiei; totusi ea este destul de semnificativa in ce priveste influenta pe care filosofia moderna a avut-o asupra „evolutio-nistilor crestini”, care isi dau atata osteneala sa reinterpreteze cele Sase Zile, ca nu cumva sa para prosti in fata „inteleptilor” lumii acesteia care au „dove­dit stiintific” ca, indiferent cum ar fi fost acea „creatie”, ea a avut loc de-a lungul a nenumarate milioane de ani. Lucrul cel mai important, motivul pen­tru care „evolutionistilor crestini” le este asa de greu sa creada in cele Sase Zile ale Facerii, care nu puneau nici o problema Sfintilor Parinti, este acela ca ei nu inteleg ce anume s-a intamplat in acele Sase Zile: ei cred ca au avut loc indelungate procese naturale de dezvoltare, potrivit legilor lumii strica-cioase de astazi; dar, in realitate, potrivit Sfintilor Parinti, firea lumii intai-zidite era mult deosebita de lumea noastra, cum voi arata mai jos.

Sa privim acum mai indeaproape la o alta talcuire patristica fundamentala la Cartea Facerii, cea a Sfantului Ioan Gura de Aur. Veti observa ca nu citez Parinti obscuri sau indoielnici, ci doar pe adevaratii stalpi ai Ortodoxiei, in care intreaga noastra invatatura ortodoxa este cel mai limpede si dumneze­ieste infatisata. Din nou, nici la el nu gasim nici un fel de „alegorie”, ci doar stricta interpretare a textului asa cum e scris. La fel cu ceilalti Parinti, el ne spune ca Adam a fost plasmuit literalmente din tarana, iar Eva literalmente din coasta lui Adam. El scrie:

„Iar daca dusmanii adevarului staruie, sustinand ca e cu neputinta sa fie adus ceva la existenta din ceea ce nu exista, sa le graim asa: din ce a fost facut cel dintai om ? Din pamant sau din altceva ? Negresit ca ne vor raspunde si vor fi de acord cu noi ca din pamant. Sa ne spuna acum noua: cum s-a facut din pamant carnea ? Ca din pamant se face lutul, caramida, oalele, vasele! Cum dar s-a facut din pamant carnea ? Cum s-au facut oasele, nervii, arterele, muschii, pielea, unghiile, parul ? Cum s-au facut dintr-o singura materie atatea organe asa de deosebite in ce priveste cali­tatea lor ? La aceste intrebari n-au sa poata deschide gura niciodata !” Tot Sfantul Ioan Gura de Aur scrie:

„Scriptura spune ca Dumnezeu a luat o coasta. Cum a facut din aceasta singura coasta o fiinta intreaga ? Dar pentru ce spun eu cum a facut o fiin­ta intreaga din aceasta singura coasta ? Spune-mi cum a fost luata coasta ? Cum n-a simtit Adam cand i s-a luat ? La intrebarile acestea nu poti ras­punde. Raspunsul il stie numai Cel ce a facut creatura. […] [Dumnezeu] nu a facut alta plasmuire, ci, luand o mica parte din plasmuirea gata facu­ta, a facut cu ea o fiinta desavarsita. Cat de mare e puterea lui Dumnezeu, Marele Mester ! Din partea aceea foarte mica a facut atatea madulare, a creat atatea simturi si a facut o fiinta intreaga, deplina si desavarsita.” Daca doriti, pot cita multe alte pasaje din aceeasi lucrare, care arata ca Sfantul Ioan Gura de Aur – nu e el oare cel mai de frunte talcuitor ortodox al Sfintei Scripturi ? – interpreteaza pretutindeni textul Facerii asa cum este scris, crezand ca nimic altceva decat un sarpe adevarat (prin care a vorbit diavolul) i-a ispitit pe stramosi in Rai, ca Dumnezeu a adus cu adevarat toate animalele inaintea lui Adam ca sa le dea nume, iar „numele date atunci animalelor dainuiesc pana astazi”. (Dar dupa doctrina evolutiei multe animale disparusera in vremea lui Adam – trebuie deci sa credem ca Adam nu a numit toate fiarele (Fac. 2, 19), ci doar ceea ce a mai ramas din ele ?) Sfantul Ioan Gura de Aur, vorbind despre raurile Raiului, spune:

„Dar poate ca cei care vor sa vorbeasca dupa a lor intelepciune nu in­gaduie iarasi ca aceste rauri sa fie rauri, nici apele sa fie ape, ci cauta sa convinga pe cei ce vor sa-si dea lor spre ascultare auzul, ca sa-si inchi­puie cu totul altceva. Noi insa, rogu-va, sa nu dam ascultare acestora, ci sa ne astupam urechile la glasul lor, sa dam crezare cuvintelor dumneze­iestii Scripturi, urmand spusele ei; sa ne straduim sa punem in sufletele noastre invataturile cele sanatoase.”

Este oare nevoie sa citez mai mult din acest dumnezeiesc Parinte ? Ase­menea Sfantului Vasile sau Sfantului Efrem, el ne avertizeaza:

A nu crede in cele scrise in dumnezeiasca Scriptura, ci a introduce altele din mintea ta – acest lucru socot ca aduce mare primejdie pe capul celor ce indraznesc sa faca aceasta.”

Inainte de a continua, voi raspunde pe scurt la o obiectie pe care-am auzit-o de la aparatorii evolutiei: ei spun ca, daca cineva citeste toata Scriptura „asa cum e scrisa”, devine ridicol. Ei spun ca, daca ar trebui sa credem ca Adam a fost facut intr-adevar din tarana, iar Eva din coasta lui Adam, atunci nu trebuie oare sa credem si ca Dumnezeu are „maini”, ca „umbla” prin Rai si alte absur­ditati de acest fel ? Dar oricine a citit macar o singura talcuire a Sfintilor Pa­rinti la Cartea Facerii nu poate face o astfel de obiectie. Toti Sfintii Parinti disting intre ceea ce se spune despre zidirea lumii, ce trebuie luat „asa cum e scris” (de nu cumva e vorba de o metafora evidenta sau alta figura de stil, pre­cum soarele si-a cunoscut apusul sau din Psalmi; dar acesta e un lucru care nu trebuie explicat decat, poate, copiilor), si ceea ce se spune despre Dumnezeu care trebuie inteles, cum spune mereu Sfantul Ioan Gura de Aur, „cu dum­nezeiasca cuviinta”. De pilda, Sfantul Ioan Gura de Aur scrie:

„Iar cand auzi, iubite, ca a sadit Dumnezeu Rai in Eden catre Rasarit, intelege cu dumnezeiasca cuviinta cuvantul „a sadit”, intelege ca „a po­runcit”. Crede cele ce spune mai departe Scriptura, crede ca Raiul a fost facut in locul in care a spus Scriptura.”

Sfantul Ioan Damaschin, in lucrarea sa Despre erezii, descrie explicit interpretarea alegorica a Raiului ca parte a unei erezii, cea a origenistilor:

„Acestia explica Raiul, cerul si toate celelalte in sens alegoric.” Atunci ce sa intelegem despre acei Sfinti Parinti cu profunda viata duhov­niceasca ce talcuiesc Cartea Facerii si alte Sfinte Scripturi in inteles duhov­nicesc sau tainic ? Daca noi insine nu ne-am indepartat prea mult de intele­gerea patristica a Scripturii, atunci nu vom intampina nici un fel de greu­tate. Acelasi text al Sfintei Scripturi este adevarat „asa cum e scris”, dar are si o talcuire duhovniceasca. Iata ce a zis marele Parinte al pustiei, Sfantul Macarie cel Mare, un Sfant vazator cu duhul ce a inviat si morti:

„Raiul s-a inchis, iar Heruvimului celui cu sabia de foc i s-a dat porunca sa opreasca intrarea omului in el; acest fapt, care atunci s-a intamplat in chip vazut, se intampla si acum in fiecare suflet in chip nevazut.”

Modernii nostri „eruditi patrologi” ce se apropie de Sfintii Parinti nu ca de niste izvoare vii ale predaniei, ci ca de niste „surse academice” moarte, inteleg intotdeauna gresit acest lucru foarte insemnat. Orice crestin ortodox ce traieste in predania Sfintilor Parinti stie ca atunci cand un Sfant Parinte talcuieste un loc din Sfanta Scriptura duhovniceste sau alegoric, nu tagadu­ieste prin aceasta intelesul sau literal, despre care presupune ca cititorul stie destul spre a-l accepta. Voi dau un exemplu limpede de acest tip.

Dumnezeiescul Grigorie Teologul, in Cuvantul la Aratarea Domnului, scrie despre Pomul Cunostintei:

„Pomul acela, pe cat imi pare, era contemplatia, la care numai cei ce au ajuns la deplinatatea deprinderii pot patrunde fara primejdie.”

Avem aici o talcuire duhovniceasca adanca, si nu cunosc nici un alt pasaj din scrierile acestui Parinte unde sa spuna explicit ca pomul era si un pom in sens literal, „asa cum e scris”. Oare intrebarea daca el a „alegorizat” cu totul istorisirea despre Adam si despre Rai ramane „o chestiune deschisa”, cum ar zice eruditii nostri universitari ?

Desigur, stim din alte scrieri ale Sfantului Grigorie ca el nu alegoriza pe Adam si Raiul. Dar, lucru si mai important, avem marturia directa a altui mare Parinte privitor la insasi problema talcuirii date de Sfantul Grigorie Po­mului Cunostintei.

Dar, inainte de a prezenta aceasta marturie, trebuie sa fiu sigur ca sunteti de acord cu mine asupra unui principiu fundamental de interpretare a scri­erilor Sfintilor Parinti. Atunci cand infatiseaza invatatura Bisericii, Sfintii Parinti (daca sunt Sfinti Parinti autentici, nu doar scriitori bisericesti cu autoritate nesigura) nu se contrazic unii pe altii, chiar daca, pentru slaba noastra intelegere, exista aparent unele contradictii intre ei. Numai rationa­lismul academic ridica pe un Parinte impotriva altuia, consemneaza „influ­enta” unuia asupra altuia, ii imparte in „scoli” si „grupari” si descopera „contradictii” intre ei. Toate acestea sunt straine modului de intelegere a Sfintilor Parinti de catre crestinul ortodox. Pentru noi, invatatura Sfintilor Parinti este un intreg, si intrucat e vadit ca intregul invataturii ortodoxe nu se cuprinde intr-un singur Parinte (caci toti Parintii sunt oameni, si deci au si li­mite), gasim unele parti din ea la un Parinte si alte parti la alt Parinte, iar un Parinte desluseste ceea ce este neclar la un alt Parinte; si nici macar nu este de prima importanta pentru noi cine anume a spus un lucru, atata vreme cat este ceva ortodox si in armonie cu intreaga invatatura patristica. Sunt sigur ca sunteti de acord cu mine asupra principiului enuntat si nu veti fi surprins daca voi infatisa acum talcuirea cuvintelor Sfantului Grigorie Teologul facu­ta de un mare Sfant Parinte ce a trait la o mie de ani dupa el: Sfantul Grigo­rie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului.

Impotriva Sfantului Grigorie Palama si a altor Parinti isihasti, ce invatau adevarata invatatura ortodoxa despre lumina nezidita de pe Muntele Tabo-rului, s-a ridicat rationalistul apusean Varlaam. Profitand de faptul ca Sfantul Maxim Marturisitorul a numit undeva aceasta Lumina a Schimbarii la Fata un „simbol al teologiei”, Varlaam invata ca Lumina nu este o manifestare a Dum-nezeirii, ci doar ceva trupesc; nu „literal” o Lumina Dumnezeiasca, ci doar un „simbol” al ei. Aceasta l-a facut pe Sfantul Grigorie Palama sa alcatuiasca un raspuns care lumineaza pentru noi legatura dintre talcuirea „simbolica” si cea „literala” a Sfintei Scripturi, indeosebi in ce priveste pasajul de la Sfantul Gri­gorie Teologul citat mai sus. El scrie ca Varlaam si ceilalti:

„Nu observa ca inteleptul in cele dumnezeiesti Maxim a numit lumina de la Schimbarea la Fata a Domnului „simbol al teologiei” in sensul ca ni se impartaseste pe masura noastra, dar ca ea ne indreapta spre ceva si mai inalt. Cum toate cele ce subzista si se produc se numesc in teologia analo­gica si anagogica indeobste simboale, Sfantul Maxim a putut numi si el aici acea lumina simbol…, precum si Grigorie supranumit Teologul a nu­mit „contemplatie” pomul cunostintei binelui si raului. Sfantul Maxim a declarat acea lumina simbol al dumnezeirii pentru contemplarea lui care privea la cele mai inalte. Dar pentru aceasta ea n-a fost pentru el plas­muire si simbol inconsistent. Caci si pe Moisi si pe Ilie ii declara dumne­zeiescul Maxim „simboale”, pe unul al judecatii si pe celalalt al proniei. A facut aceasta oare pentru ca nu erau ei prezenti cu adevarat, ci au fost plasmuiti si ei in chip simbolic? Dar Petru? Oare nu e el simbolul credintei pentru cel ce vrea sa-l contemple, urcandu-l la un inteles mai inalt ? Sau nu e Iacov simbol al nadejdii si Ioan al iubirii ?” Am putea inmulti citatele care arata ce invatau cu adevarat Sfintii Parinti despre talcuirea Sfintei Scripturi, indeosebi despre Cartea Facerii; dar am infatisat suficient spre a arata ca autentica invatatura patristica pe aceasta . tema prezinta grave dificultati pentru cel ce ar dori sa talcuiasca Cartea Fa­cerii potrivit ideilor si „intelepciunii” moderne, si intr-adevar talcuirea pa­tristica face cu neputinta armonizarea Facerii cu teoria evolutiei, care cere o interpretare total „alegorica” a textului in multe locuri unde talcuirea patris­tica nu ingaduie acest lucru. Doctrina ca Adam a fost facut nu din tarana, ci prin dezvoltarea dintr-o alta creatura, este o invatatura noua, cu totul straina crestinismului ortodox.

In acest punct, „evolutionistul ortodox” ar putea incerca sa-si salveze po­zitia (de a crede atat in teoria moderna a evolutiei, cat si in invatatura Sfin­tilor Parinti) intr-unui din modurile urmatoare:

a. Ar putea zice ca in prezent cunoastem mai mult decat Sfintii Parinti despre natura, si deci putem interpreta cu adevarat mai bine decat ei Cartea Facerii. insa chiar si „evolutionistul ortodox” stie ca Facerea nu e un tratat stiintific, ci o scriere cosmogonica si teologica dumnezeieste insuflata. Tal­cuirea Scripturii dumnezeieste insuflate este, desigur, lucrarea teologilor purtatori de Dumnezeu, nu a naturalistilor, care, de obicei, nu cunosc nici macar principiile de temelie ale unei astfel de talcuiri. Este adevarat ca in Cartea Facerii se infatiseaza multe „fapte” despre natura. Dar trebuie avut grija, fiindca acele fapte nu sunt fapte de tipul celor pe care le putem observa acum, ci un cu totul alt fel de fapte: facerea cerului si a pamantului, a tuturor animalelor si plantelor, a intaiului om. Am aratat deja ca Sfintii Parinti in­vata destul de limpede ca, de pilda, facerea intaiului om, Adam, este cu totul diferita de nasterea oamenilor de azi; stiinta o poate observa numai pe cea din urma, dar despre facerea lui Adam ea ofera doar speculatii filosofice, nu cunoastere stiintifica. Potrivit Sfintilor Parinti, putem si noi sa cunoastem cate ceva despre lumea intai-zidita, dar cunoasterea aceasta nu e accesibila stiintei naturale, Voi discuta aceasta chestiune mai jos.

b. Sau, iarasi, „evolutionistul ortodox”, spre a pastra nestirbita talcuirea patristica macar a catorva dintre faptele descrise in Facere, poate incepe sa faca modificari arbitrare ale teoriei evolutiei insesi, spre a o face sa se „po­triveasca” cu textul Facerii. Astfel, „evolutionistul ortodox” poate hotari ca facerea intaiului om e o „creatie speciala” ce nu se inscrie in structura gene­rala a restului creatiei, putand astfel sa creada istorisirea scripturala despre facerea lui Adam mai mult sau mai putin „asa cum e scrisa”, continuand sa creada in restul celor sase zile ale facerii dupa „stiinta evolutionista”; iar un alt „evolutionist ortodox” ar putea accepta chiar evolutia omului din creatu­rile inferioare, specificand totusi ca Adam, „intaiul om care a evoluat”, a aparut doar in vremurile recente (dupa scala temporala evolutionista de mili­oane de ani), pastrand astfel cel putin realitatea istorica a lui Adam si a ce­lorlalti Patriarhi, ca si parerea patristica generala ca Adam a fost facut cam in urma cu 7 500 de ani. Sunt sigur ca veti fi de acord cu mine ca asemenea siretlicuri rationaliste sunt cu totul prostesti si inutile. Daca universul „evo­lueaza”, cum invata filosofia moderna, atunci omul „evolueaza” impreuna cu el, si trebuie sa acceptam tot ceea ce atotcunoscatoarea „stiinta” ne spune despre varsta omului; dar daca invatatura patristica este corecta, inseamna ca e corecta atat in privinta omului, cat si a restului zidirii.

Daca imi puteti explica cum anume se poate sa primesti talcuirea patris­tica a Cartii Facerii si sa continui a crede in evolutie, voi fi bucuros sa va ascult; dar va trebui sa-mi oferiti dovezi stiintifice ale evolutiei mai con­vingatoare decat cele existente pana acum, caci pentru observatorul obiectiv si nepatimas „dovezile stiintifice” ale evolutiei sunt extrem de subrede.

Ieromonah Serafim Rose

http://www.crestinortodox.ro

Cuviosul Seraphim Rose-cele sase zile ale Facerii Lumii luate pe rand

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1, 24-25 Şi a zis Dumnezeu: Să scoată pământul suflet viu după fel, de cele cu patru picioare şi de cele ce se târăsc şi fiare pre pământ după fel. Şi s-a făcut aşa. Şi a făcut Dumnezeu fiarele pământului după felul lor şi dobitoacele după felul lor, şi toate cele ce se târăsc pre pământ după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că sunt bune.

Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre facerea animalelor de uscat în Ziua a Şasea nu repetă doar ceea ce s-a spus deja despre celelalte fiinţe vii. Astfel, Sfântul Efrem scrie:

„La porunca lui Dumnezeu, îndată, pământul a scos târâtoare, fiare ale câmpului, animale de pradă şi dobitoace, atâtea câte erau de trebuinţă slu­jirii celui ce, în aceeaşi zi, a călcat porunca Domnului său.”

Sfântul Vasile învaţă:

„Sufletul necuvântătoarelor nu s-a arătat fiind ascuns în pământ, ci a luat fiinţă o dată cu trupul lor, la porunca Ziditorului.” O dată cu această lucrare creatoare, totul este gata pentru apariţia omului, care avea să fie domn peste toate. Dar măreaţa zidire nu este doar spre folosul practic al omului. Ea are ceva tainic; fiind zidirea cea bună a Atotbunului Dumnezeu, ea poate să ne înalţe mintea către El. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:

„Dumnezeu nu le-a creat pe toate numai pentru trebuinţa noastră, ci şi pentru dărnicia Lui, ca noi, văzând bogăţia nespusă a făpturilor Lui, să ne uimim de puterea Ziditorului şi să putem şti că toate acestea au fost aduse la fiinţare cu o înţelepciune şi bunătate nespusă, spre cinstirea omului ce avea să fie făcut.”

Sfântul Vasile, minunându-se de măreţia zidirii lui Dumnezeu, scrie:

„Să slăvim pe Marele Meşter al celor făcute cu înţelepciune şi măies­trie. Din frumuseţea celor văzute să înţelegem pe Cel care e mai presus de frumuseţe, iar din măreţia celor ce cad sub simţurile noastre şi din tru­purile acestea mărginite din lume să ne ducem cu mintea la Cel nemăr­ginit, la Cel mai presus de măreţie, care întrece toată mintea cu mulţimea puterii Sale. E drept, nu cunoaştem natura existenţelor; dar este atât de minunat cât ne cade sub simţuri, încât mintea cea mai ascuţită se vădeşte a fi neputincioasă în faţa celei mai mici făpturi din lume, fie pentru a o descrie cum se cuvine, fie pentru a da laudă cuvenită Ziditorului, căruia se cuvine toată slava, cinstea şi puterea, în vecii vecilor, Amin.”

Dumnezeu a făcut lumea, învaţă Sfântul Ioan Damaschin, fiindcă „nu s-a mulţumit cu contemplarea de Sine, ci prin mulţimea bunătăţii Sale, a binevo­it să se facă ceva care să primească binefacerile Sale şi să se împărtăşească din bunătatea Lui”.

Poate că nici o parte a Scripturii nu înfăţişează aşa de bine înfricoşata mă­reţie a lui Dumnezeu în zidirea Sa şi, prin comparaţie, nimicnicia omului, precum locul unde Dumnezeu vorbeşte cu Iov în vifor şi nor:

„Unde ai fost când am întemeiat pământul ? Spune-mi, de ai cunoştin­ţă ? Cine a pus măsurile lui, de ştii ? Sau cine este cel ce a întins funie peste dânsul ? Pre ce s-au întărit stâlpii lui, şi cine este acela ce a pus peste dânsul piatra cea din marginea unghiului ? Când s-au făcut stele­le, lăudatu-m-au cu glas mare toţi îngerii, mei. Şi am ocolit marea cu îngrădiri, când se vărsa afară şi ieşea din pântecele maicii, sale. Şi am pus îmbrăcămintea ei nor, am înfăşurat-o pre ea cu negură. Şi am pus ei hotar înconjurând-o cu încuietori şi cu porţi. Şi am zis ei: Până aici să vii şi să nu treci, ci întru tine să se sfarme valurile tale. Au doar în zilele tale am tocmit lumina cea de dimineaţă, şi luceafărul şi-a văzut rândul său ? Apucatu-te-ai de aripile pământului, ca să scuturi, pre cei necinsti­tori de pre dânsul ? Au tu ai luat din pământ lut, şi ai făcut vieţuitor, şi l-ai pus pre el ca să poată grăi pre pământ ?” (Iov 38, 4-14)

Istorisirea Facerii despre zidirea omului e dată în două relatări, cea din capitolul unu şi cea din capitolul doi; pe-acestea le vom cerceta în capitolul următor.

2, 1-3 Şi s-au săvârşit cerul şi pământul şi toată podoaba lor. Şi a să­vârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrurile sale, care a făcut; şi s-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrurile sale care a făcut. Şi a binecuvântat Dumne­zeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o pre ea; că întru aceea s-a odihnit de toate lucrurile sale, care a început Dumnezeu a face.

Despre „sabbath-ul” odihnei lui Dumnezeu după creaţie, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:

„Aici dumnezeiasca Scriptură spune că s-a odihnit Dumnezeu de lucru­rile Sale; în Evanghelii Hristos zice: Tatăl meu până acum lucrează, şi Eu lucrez (Ioan 5, 17). Nu se pare, la auzul acestor cuvinte, că este con­trazicere între cele spuse ? Să nu fie ! Nu este nici o contrazicere între cele scrise în dumnezeiasca Scriptură. Când Scriptura ne spune aici că Dumne­zeu s-a odihnit de lucrurile Sale, ne învaţă că Dumnezeu în ziua a şaptea a sfârşit de creat şi de adus totul de la nefiinţă la fiinţă; când Hristos ne spune că Tatăl meu până acum lucrează şi Eu lucrez, ne arată continua Lui purtare de grijă; numeşte lucrare menţinerea celor care au fost făcute, dăruirea dăinuirii lor şi ocârmuirea lor în toată vremea. Dacă n-ar fi aşa, cum ar dăinui universul acesta – toate cele văzute şi neamul omenesc – de nu ar fi mâna cea de sus, care le ocârmuieşte şi le rânduieşte ?” Privind minunea care se petrece zilnic în ceea ce ne-am obişnuit a numi „natură” – de pildă, creşterea deplină a unei plante, a unui animal ori chiar a omului, dintr-o sămânţă minusculă – nu avem cum să nu vedem continua lu­crare ziditoare a lui Dumnezeu. Dar nu este totuşi acelaşi lucru cu Facerea din cele Şase Zile, întâia aducere în fiinţare a tuturor celor existente. Primul capitol din Cartea Facerii descrie această zidire unică şi irepetabilă.

Obişnuiţi cu „lucrarea” lui Dumnezeu în lumea noastră prezentă, ne este greu să ne facem o idee despre celălalt fel de „lucrare” pe care El a săvâr­şit-o în cele Şase Zile. Lumea, atunci, deşi desăvârşită şi deplin tocmită, era încă „nouă”. Sfântul Grigorie Teologul arată că, atunci când Dumnezeu a dorit să-1 zidească pe Adam din ţărână, „Cuvântul…, luând o parte din nou-ziditul pământ, cu nemuritoarele Sale mâini a plăsmuit chipul meu”. Sfân­tul Efrem Şirul învaţă:

„Aşa cum toate – copacii, ierburile, dobitoacele, păsările şi omul – erau deodată şi bătrâne şi tinere: bătrâne după înfăţişarea mădularelor şi alcătuirii, tinere după vremea zidirii lor; tot aşa şi luna era în acea vreme şi bătrână şi tânără: tânără, căci numai ce fusese zidită, bătrână fiindcă era plină precum în ziua a cincisprezecea.”

Sfântul Efrem şi alţi Părinţi subliniază această noutate afirmându-şi cre­dinţa că lumea a fost zidită primăvara. Sfântul Ambrozie leagă aceasta de faptul că la evrei anul începea primăvara:

„El a zidit cerul şi pământul la vremea când încep lunile, timpul po­trivit ca lumea să-şi ia început. Era căldura blândă a primăverii, anotimp potrivit pentru orice lucru. Ca urmare, şi anul a primit pecetea unei lumi ce va să ia naştere… Spre a arăta că zidirea lumii a avut loc primăvara, Scriptura zice: Luna aceasta este vouă începătură lunilor, cea dintâi este vouă între lunile anului (leş. 12, 2), numind întâia lună anotimpul primă­verii. Căci se cuvenea ca începutul anului să fie începutul naşterii.” Deci, după această privire asupra foarte realistei înţelegeri a Sfinţilor Pă­rinţi în privinţa celor Şase Zile ale Facerii, să ne aplecăm asupra problemei mai complicate a facerii omului, cununa zidirii lui Dumnezeu.

Comentarii (3)

aprilie 1, 2009

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,20-23

Înscris în: Sf. Ambrozie al Milanului,Sf. Grigorie de Nissa,Sf. Ioan Gura de Aur,Sf. Vasile cel Mare,cartea facerii,creationism,evolutionism,reincarnare — Petre @ 8:45 pm
Tags: , , ,

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1, 20-23 Şi a zis Dumnezeu: Să scoată apele vietăţi cu suflete vii şi pasări zburătoare pre pământ sub tăria cerului. Şi s-a făcut aşa. Şi a făcut Dumne­zeu chiţii cei mari şi tot sufletul vietăţilor ce se târăsc, care le-au scos apele după felul lor, şi toată pasărea zburătoare după fel. Şi a văzut Dumnezeu că sunt bune. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu, zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi, şi umpleţi apele mării, şi cele zburătoare să se înmulţească pre pământ. Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua a cincea.

În tâlcuirea sa la Ziua a Cincea a Facerii, Sfântul Ioan Gură de Aur scoate în evidenţă precizia şi acurateţea ordinii în care se descrie zidirea:

„Să vedem ce ne învaţă şi astăzi fericitul Moise, dar, mai bine spus, să vedem ce vrea să ne înveţe Duhul Sfânt prin gura acestuia. […] Uită-te cât e de bun Dumnezeu ! Ne învaţă toată crearea lumii într-o oarecare ordine şi înlănţuire. […] Ai văzut cât de precisă e învăţătura? Ai văzut cât pogorământ a arătat Stăpânul faţă de neamul omenesc? De unde am fi putut şti noi acestea cu atâta precizie, dacă El, pentru multa şi nespusa Lui iubire de oameni, nu ne-ar fi învrednicit să ne înveţe prin gura prorocului, ca să putem cunoaşte şi ordinea creaţiei, şi puterea Creatorului, şi că s-a făcut faptă cuvântul Lui, şi că acest cuvânt a dăruit celor create şi existenţă şi venirea la existenţă.”

Astfel, despre Ziua a Cincea scrie următoarele:

„După cum pământului i-a spus numai atât: Să răsară, şi pământul a dat fel de fel de flori, de ierburi şi de seminţe, şi numai cu cuvântul au fost aduse toate la fiinţă, tot aşa şi acum a spus: Să scoată apele vietăţi cu suflete vii şi păsări, zburătoare pre pământ sub tăria cerului, şi dintr-o dată au fost create atâtea feluri de târâtoare, atât de deosebite păsări, că nici nu este cu putinţă a le înşira cu cuvântul.”

Sfântul Vasile scrie:

„Astfel, apa a fost silită să slujească poruncii Ziditorului. Nespusa şi marea putere a lui Dumnezeu a arătat vii, lucrătoare şi mişcătoare tot felul de vieţuitoare ale apelor, şi este cu neputinţă să numeri speciile lor, căci deodată cu porunca apele au primit şi capacitatea de a naşte.”

Iar Sfântul Ambrozie:

„La această poruncă, apele îndată şi-au ivit odrăslirea. Râurile erau în chinurile facerii. Iezerele zămisleau partea lor de viaţă. Marea însăşi în­cepu a naşte tot felul de târâtoare… Nici că putem pomeni mulţimea nu­mirilor tuturor soiurilor aduse într-o clipită la viaţă de către dumnezeiasca poruncă. Căci forma materialnică şi suflarea de viaţă întru o aceeaşi clipi­tă au fost aduse la fiinţare… Aceeaşi clipă şi aceeaşi putere ziditoare au adus la existenţă şi chitul şi broasca.”

Aici, ca şi la zidirea tuturor vieţuitoarelor, Dumnezeu zideşte pe prima din fiecare fel:

„Acum este pârga fiecărui fel de vieţuitoare din apă care, ca şi semin­ţele din natură, primesc porunca de a se arăta. Mulţimea lor va avea loc din naşterea lor, a unora din altele, când trebuie să crească şi să se în­mulţească.”

Să cercetăm acum înţelesul zicerii „după fel”, care se repetă la fiecare dintre cele trei zile când se zideşte viaţa. Nu poate fi nici o îndoială că Sfinţii Părinţi au înţeles cu toţii şi în chip desluşit că în cele trei zile Dumnezeu a zidit toate felurile de făpturi pe care le cunoaştem azi. Lucrul acesta se poate vedea din desele lor afirmaţii că Dumnezeu creează de îndată şi pe loc, că numai cuvântul Său este cel care aduce făpturile la existenţă, că apele şi pă­mântul nu au însuşirea naturală de a da naştere vieţii. Asupra celui din urmă punct, Sfântul Vasile scrie (vorbind de Ziua a Şasea):

„Pământul a scos la iveală ceea ce se afla în el nu pentru că Dumnezeu a spus: Să scoată, ci pentru că Dumnezeu, Care i-a dat porunca, i-a dăruit pământului şi puterea de a scoate din sine. Nici când pământul a auzit: Să răsară iarbă verde şi pom roditor, pământul nu a scos iarba verde pe care o avea ascunsă în el, nici nu a scos la suprafaţă finicul sau stejarul sau chiparosul, care stăteau ascunşi undeva jos în sânul pământului. Nu ! Ci Cuvântul dumnezeiesc zideşte cele ce se fac. Să răsară pământul. Nu să răsară ceea ce fusese pus în el mai dinainte, ci să dobândească ceea ce nu are, adică puterea de a lucra, putere dăruită de Dumnezeu pământului prin poruncă.”

Sfinţii Părinţi au o învăţătură foarte clară despre „felurile” facerii. Pentru moment să ţinem minte doar ideea că nu e nevoie să definim precis limitele acestor „feluri”. „Speciile” taxonomiei moderne (adică ale ştiinţei clasificării) sunt uneori arbitrare, necorespunzând neapărat cu „felurile” din Cartea Facerii; dar, îndeobşte, am putea zice că Părinţii înţeleg că un anumit „fel” cuprinde acele făpturi în stare să producă urmaşi fertili, cum vom vedea în cele ce urmează.

Sfântul Vasile învaţă că „felurile” din Cartea Facerii (desigur, cu excepţia celor care ar fi putut să dispară) îşi păstrează firea până la sfârşitul timpului:

„Deci, decât orice altă spusă e mai adevărată spusa aceasta: sau este sămânţă în plante, sau au în ele o putere seminală. Acest lucru vrea să-l spună Scriptura prin cuvintele «după fel». Colţişorul trestiei nu odrăsleşte măslinul, ci din trestie iese altă trestie, iar din seminţe răsar plante înru­dite cu seminţele aruncate în pământ. Şi astfel, ceea ce a ieşit din pământ la cea dintâi naştere a plantei, aceea se păstrează şi până acum; iar prin răsărirea în continuare se păstrează «felul».”

Apoi:

„După cum sfera, dacă se împinge şi este pe un loc înclinat, merge la vale datorită alcătuirii sale şi a însuşirii locului şi nu se opreşte înainte de a ajunge pe loc şes, tot aşa şi existenţele, mişcate de o singură poruncă, străbat în chip egal creaţia, supusă naşterii şi pieirii şi păstrează până la sfârşit continuarea felurilor, prin asemănarea celor ce alcătuiesc felul. Din cal se naşte cal, din leu alt leu, din vultur tot vultur, şi fiecare vieţui­toare îşi păstrează felul prin continue naşteri, până la sfârşitul lumii. Tim­pul nu strică, nici nu pierde însuşirile vieţuitoarelor, ci parcă acum ar fi fost făcute, merg veşnic proaspete împreună cu timpul.”

Tot aşa învaţă şi Sfântul Ambrozie:

„În conul de pin firea pare a înfăţişa însuşi chipul ei; el păstrează însu­şirile proprii pe care le-a primit de la acea dumnezeiască şi cerească poruncă, şi îşi repetă zămislirea întru urmarea şi rânduiala anilor până la plinirea vremii.”

Acelaşi Părinte zice încă mai hotărât:

„Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde fiece zidire din alcătuirea lumii. De-aceea, precum au poruncit Dumnezeu, toate felurile de făpturi vii s-au născut cu grăbire din pământ. Ascultând de o lege statornică, toate au ur­mat unele altora veac după veac, după fel şi după asemănare. Leul zămis­leşte leu; tigrul, tigru; bivolul, bivol; lebăda, lebădă şi vulturul, vultur. Ceea ce s-a poruncit o dată devine în fire un obicei pentru totdeauna. De-aceea pământul n-a încetat a aduce cinstirea slujbei sale. Soiul înce­pător al făpturii vii este păstrat pentru vremile viitoare de către generaţiile următoare ale felului său.”

Încercările de încrucişare din toate timpurile, atât la plante, cât şi la ani­male, pentru a crea noi specii prin împerecherea indivizilor din specii diferi­te, atunci când reuşesc, dau rezultate care nu fac decât să dovedească zicerea patristică despre statornicia speciilor: „hibrizii” sunt sterpi, neputându-se re­produce. Sfântul Ambrozie foloseşte acest exemplu spre a avertiza oamenii asupra „unirilor nefireşti” care se împotrivesc legilor pe care le-a aşezat Dumnezeu în Zilele Facerii:

„Cât de curate şi nepătate generaţii urmează fără amestecare una după alta, astfel încât peştele zămisleşte peşte, iar foca, focă. Scorpionul de mare şi el îşi păzeşte patul nuntirii neîntinat… Peştii nu ştiu nimic despre unirea cu rase străine. Ei n-au logodne nefireşti precum cele săvârşite cu dinadinsul între animale din rase diferite precum, de pildă, între măgar şi iapă, sau între măgăriţă şi armăsar, amândouă acestea fiind pilde de unire nefirească. Cu siguranţă, sunt situaţii când firea suferă mai mult în caz de pângărire decât de vătămare a unui ins. Omul, ca începător al sterpiciunii încrucişărilor, este răspunzător de aceasta. El socoteşte un animal corcit mai preţios decât unul dintr-un soi firesc. Amesteci laolaltă rase străine şi amesteci sămânţe deosebite.”

Specificitatea şi integritatea „sămânţelor” fiecăruia dintre „felurile” zidirii ţine în aşa măsură de gândirea scripturală şi patristică, încât slujeşte în Scrip­tură drept temei pentru una dintre Pildele Domnului nostru privitoare la deo­sebirea dintre bine şi rău, virtute şi păcat. Sfântul Ambrozie foloseşte această pildă (Mat. 13, 24-30) spre a ilustra integritatea sămânţelor fiecărui „fel”:

„Nu e nici o primejdie ca rânduiala lui Dumnezeu, cu care însăşi firea s-a obişnuit, să se facă deşartă în vremile viitoare din lipsă de prăsilă, în­trucât astăzi întregul obârşiei se păstrează încă în sămânţe. Ştim că neghi­na şi alte sămânţe străine, care adesea se răspândesc între roadele pămân­tului, se cheamă «zâzanii» în Evanghelie. însă acestea ţin de un soi apar­te, şi nu au decăzut într-un alt soi printr-o preschimbare a sămânţei grânelor. Domnul ne-a spus că este aşa când a zis: Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar, dor­mind oamenii, a venit vrăjmaşul lui şi a semănat neghine între grâu. De-aici pricepem că neghinele şi grânele par a fi osebite cu adevărat, atât ca nume, cât şi ca fel. De-aceea şi slugile au zis stăpânului: Doamne, au nu ai semănat sămânţă bună în ţarina Ta ? Dar de unde are neghine ? Iar El a zis lor: Un om vrăjmaş a făcut aceasta. Una este sămânţa diavo­lului; cealaltă a lui Hristos, semănată după dreptate. Deci Fiul Omului a semănat una, iar diavolul a semănat-o pe cealaltă. Din această pricină firea fiecăreia este osebită, căci şi semănătorii sunt potrivnici. Hristos seamănă împărăţia lui Dumnezeu, pe când diavolul seamănă păcatul. Cum dar poate această împărăţie să fie de acelaşi soi cu păcatul ? Astfel este împărăţia lui Dumnezeu, zice El, ca atunci când omul aruncă sămânţa în pământ.”

După cum deosebirea speciilor e legată de deosebirea între bine şi rău, tot aşa şi amestecul speciilor e legat de relativismul moral. Se ştie prea bine cum cei ce cred în relativitatea binelui şi răului, a virtuţii şi viciului, se folo­sesc de teoria cosmologică a evoluţiei universale spre a-şi apăra credinţa ca fiind „ştiinţifică” şi „realitate de fapt”: dacă omul a fost „cândva” un animal inferior şi „evoluează” către altceva, atunci cum e cu putinţă ca firea lui ne­statornică să fie silită să se supună poruncilor date doar pentru una dintre treptele „dezvoltării” sale? Ateismul marxist s-a ataşat de teoria evoluţiei încă de la început, predicând-o până azi ca pe una dintre doctrinele cruciale ale filosofiei sale relativiste.

Ideea statorniciei firii şi a integrităţii şi deosebirii „felurilor” ei străbate literatura patristică. Ea slujeşte drept model, de pildă învierii trupului ome­nesc. Sfântul Ambrozie scrie în tratatul său despre înviere:

„În tot ceea ce rodeşte, firea rămâne credincioasă sieşi… Sămânţele unui fel nu pot fi schimbate într-un alt fel de plantă, nici nu dau la iveală roade deosebite de propriile sămânţe, astfel încât oamenii să răsară din şerpi şi carnea din dinţi; cu-atât mai mult e de crezut, aşadar, că tot ceea ce s-a semănat va răsări din nou în propria fire, că rodul grânelor nu se deosebeşte de sămânţă, că cele moi nu răsar din cele tari, nici cele tari din cele moi, şi nici otrava nu se schimbă în sânge; ci carnea se reface din carne, oasele din oase, sângele din sânge, umorile trupului din umori. Mai puteţi deci voi, păgânilor, cei ce sunteţi în stare să susţineţi că există schimbare, să mai tăgăduiţi reaşezarea firii ?”

În acelaşi sens scrie şi Sfântul Grigorie al Nyssei:

„Căci citim în Scriptură, la începutul facerii lumii, că pământul a odrăslit mai întâi felurite ierburi, apoi din fiecare plantă a crescut sămân­ţa; după ce aceasta a căzut în pământ, din ea a crescut iarăşi acelaşi soi de plantă cum a fost la început. Şi zice slăvitul Apostol că acelaşi lucru se petrece şi la înviere. Dar aflăm de la el nu numai că firea omenească se va schimba în ceva foarte mărit, ci şi că ceea ce nădăjduim noi este alt­ceva decât starea noastră primordială.”

O ciudată paralelă la teoria modernă a evoluţiei universale se poate vedea în vechea învăţătură păgână despre transmigrarea sufletelor (reîncarnare). Reacţia Sfinţilor Părinţi faţă de această idee, pe care au osândit-o cu toţii, arată cât de mult se preocupau de păstrarea rânduielilor zidirii şi neamestecării felurilor şi făpturilor sale. Sfântul Grigorie al Nyssei scrie:

„Mi se pare că cei ce cred că sufletul rătăceşte în fiinţe cu natură dife­rită, confundă proprietăţile naturii, amestecând şi încurcând lucrurile între ele: iraţionalul cu raţionalul, sensibilul cu insensibilul, care, dacă vin în contact unul cu altul, nu sunt despărţite între ele de nici o ordine firească. Or, să zicem că acelaşi suflet este acum cuvântător şi gânditor, purtând haina trupească corespunzătoare, iar apoi acelaşi suflet alunecă, vârându-se în găuri ca şerpii sau se adună în stoluri ca păsările, sau se face vită de povară, sau carnivor acvatic, sau decade până la nesimţire şi face rădă­cini, devenind copac şi odrăslind ramuri care cresc, apărând pe ele fie o floare, fie un fruct bun de mâncat, fie unul otrăvitor. Dar aceasta nu este altceva decât a crede că toate sunt la fel şi că în toate câte sunt există o singură fire, topită într-o generalizare confuză şi nedistinctă, de vreme ce nici o proprietate nu desparte corpurile unul de altul.”

Ideea că „în toate câte sunt există o singură fire” stă, desigur, la temelia teoriei evoluţiei universale. Erasmus Darwin (bunicul lui Charles) indicase deja speculaţiei ştiinţifice această direcţie, la sfârşitul veacului al optspreze­celea. O astfel de idee este cu totul străină gândirii scripturale şi patristice.

Comentarii (2)

martie 28, 2009

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,14-19

Înscris în: cartea facerii,creationism,evolutionism — Petre @ 10:52 pm
Tags: , , ,

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1, 14-19: Şi a zis Dumnezeu: Să se facă luminători întru tăria cerului, ca să lumineze pre pământ şi să despartă între zi şi între noapte. Şi să fie spre semne şi spre vremi şi spre zile şi spre ani. Şi să fie spre luminare întru tăria cerului, ca să lumineze pre pământ. Şi s-a făcut aşa. Şi a făcut Dumnezeu doi luminători mari, luminătorul cel mai mare spre stăpânirea zilei, iară lu­minătorul cel mic spre stăpânirea nopţii, şi stelele. Şi i-a pus pre ei Dumne­zeu întru tăria cerului ca să lumineze pre pământ, şi să stăpânească peste zi şi peste noapte, şi să despartă între lumină şi întunerec. Şi a văzut Dum­nezeu că este bine. Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua a patra.

Ziua a Patra a facerii dă multă bătaie de cap celor ce ar dori să aranjeze cele Şase Zile în cadrul evoluţionist, căci lucrul acesta este cu totul imposibil de făcut dacă soarele a fost creat într-adevăr în Ziua a Patra.

Iată de ce apologeţii interpretării evoluţioniste sunt nevoiţi să creadă că soarele a fost de fapt făcut în Ziua întâi, laolaltă cu cerul, şi doar a apărut în Ziua a Patra – chipurile, după ce învelişul de nori al pământului din primele trei zile s-ar fi ridicat.

Dar trebuie să ne amintim din nou că primele capitole din Cartea Facerii nu istorisesc dezvoltarea naturală a pământului după legile ce guvernează dezvoltarea sa în prezent, ci istorisesc începutul miraculos al tuturor lucruri­lor. Nu avem voie să rearanjăm Zilele Facerii spre a se potrivi cu teoriile noastre; ci, mai curând, ar trebui să ne smerim cugetul, astfel încât să înţele­gem ce spune de fapt textul sfânt. Şi în acest caz, ca întotdeauna, Sfinţii Pă­rinţi sunt cheia înţelegerii. Cum au înţeles ei Ziua a Patra?

Sfinţii Părinţi sunt cu toţii de acord când afirmă că soarele şi luminătorii cerului au fost făcuţi în Ziua a Patra – nu doar au apărut atunci. Nu există nici un motiv pentru care Părinţii, dacă textul Facerii ar fi îngăduit-o, să nu fi acceptat explicaţia, mai „firească” aparent, că lumina soarelui a luminat primele trei zile ale facerii, însă globul soarelui a devenit vizibil de pe pământ doar în Ziua a Patra. Faptul că ei resping cu toţii explicaţia aceasta însemnă că textul Facerii nu o îngăduie.

Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Dumnezeu a creat soarele în ziua a patra, ca să nu socoteşti că datorită lui avem ziua.” Sfântul Vasile învaţă: „Cerul şi pământul fuseseră făcute mai înainte; după facerea lor a fost creată lumina, apoi a fost despărţită ziua de noapte, apoi iarăşi s-a făcut tăria şi arătarea uscatului; apa s-a adunat într-o adunare cu margini fixe şi determinate; pământul s-a umplut cu cele care au răsărit din el, a odrăslit mii şi mii de feluri de plante şi s-a umplut cu toate soiurile de arbori. Nu erau încă nici soarele, nici luna, ca să nu spună oamenii că soarele este pricina şi tatăl luminii, ori ca aceia ce nu-1 cunosc pe Dumnezeu să-1 so­cotească creator al celor răsărite din pământ. […]

Dacă lumina a fost fă­cută mai înainte, pentru ce se spune acum iarăşi că soarele a fost făcut ca să lumineze ? […] Cuvintele acestea nu sunt contrare celor ce s-au spus despre lumină. Atunci, la început, s-a adus la existenţă firea luminii; acum, corpul acesta ceresc a fost făcut ca să fie vehicul al acelei lumini întâi-născute. […] Să nu-mi spui că este cu neputinţă ca acestea să stea despărţite. Nici eu nu spun că ne este cu putinţă, mie şi ţie, să despărţim lumina de corpul soarelui, ci spun că cele care pentru mintea noastră nu sunt despărţite, acelea pot fi despărţite în realitate de Creatorul firii. […]

Să fie spre semne şi spre zile, zice Scriptura. Nu ca să facă zilele, ci ca să stăpânească zilele. Căci ziua şi noaptea au fost făcute înainte de facerea luminătorilor.”

Sfântul Ambrozie subliniază îndeosebi acest fapt:

„Priveşte mai întâi la tăria cerului care a fost făcută înaintea soarelui; priveşte mai întâi la pământul care a început a se vedea şi era tocmit încă mai înainte ca soarele să se ivească; priveşte la verdeaţa pământului care a fost mai înainte de lumina soarelui. Rugii de mure au fost mai înainte de soare; firul ierbii e mai bătrân ca luna. Aşadar, nu socoti drept zeu acel lucru ale cărui daruri date de Dumnezeu se văd a fi mai preţioase. Tre­cuseră trei zile; în vremea aceasta nimeni nu s-a îngrijit de soare totuşi strălucirea luminii se vădea pretutindeni. Căci şi ziua îşi are lumina ei, care şi ea a fost mai înainte de soare.”

Ideea că viaţa pe pământ a fost de la început dependentă de soare, şi chiar că pământul însuşi provine de la soare – este o idee recentă, care nu e alt­ceva decât o simplă presupunere; nu are nici măcar legătură directă cu ade­vărul sau falsitatea aşa-numitei evoluţii a vieţii pe pământ. întrucât oamenii veacurilor recente au căutat o „nouă” şi „naturală” explicaţie a obârşiei lu­mii, lepădându-se de explicaţia provenită din descoperirea dumnezeiască, a părut a fi de la sine înţeles că soarele – mult mai mare şi mai însemnat din punct de vedere astronomic decât pământul, şi centrul orbitei terestre – trebuie să preceadă pământul, mai curând decât invers.

Dar descoperirea dumnezeiască, în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, ne spune dimpotrivă: pământul este întâi, atât ca timp, cât şi ca însemnătate, iar soare­le al doilea. Dacă mintea nu ne-ar fi aşa de încătuşată de modele intelectuale ale vremii, de nu ne-am teme aşa de tare să fim socotiţi „rămaşi în urmă”, nu ne-ar veni aşa de greu să ne deschidem minţile spre această explicaţie alter­nativă a începuturilor lumii.

În concepţia scriptural-patristică, pământul, ca sălaş al omului, încununa­rea zidirii lui Dumnezeu, e centrul universului. Orice altceva – indiferent de explicaţia ştiinţifică a stării şi mişcării sale prezente, sau de imensitatea sa fizică în comparaţie cu pământul – este un lucru secundar, şi a fost făcut întru folosul pământului, adică al omului. O asemenea putere şi măreţie ca a Dumnezeului nostru n-ar trebui să ne mai lase nici o îndoială că într-o singu­ră clipă de punere în lucrare a puterii Sale ziditoare a adus la fiinţare întregul pământ – mare pentru noi, dar numai o fărâmă în univers – iar într-o altă clipă a puterii Sale a făcut întreaga imensitate a stelelor cerului. Putea să facă infinit mai mult decât atât, dacă ar fi voit; în textul insuflat al Cărţii Facerii El ne-a lăsat doar o simplă schiţă a celor săvârşite, iar istorisirea lor nu este obligată să se conformeze cu speculaţiile şi presupunerile noastre omeneşti.

În zilele noastre este ceva uşor şi la modă să crezi că totul a „evoluat”, prin legi absolut uniforme, pe care le putem observa şi acum, dintr-un strop primordial de energie sau materie; dacă totuşi cineva are nevoie de „Dumne­zeu” pentru a explica ceva, este numai pentru a-1 face „creatorul” acestui strop sau iniţiatorul „big-bang-ului” care se presupune că a produs tot ceea ce există. Este nevoie azi de o minte mult mai deschisă, mult mai puţin încă­tuşată de „opinia publică”, spre a începe să vezi măreţia lucrării ziditoare a lui Dumnezeu descrise în Cartea Facerii. Sfinţii Părinţi – minţile cele mai „sofisticate” şi mai „ştiinţifice” ale vremii lor – pot fi descuietorii minţilor noastre încuiate.

Dar, s-ar putea pune întrebarea, oare zidirile lui Dumnezeu nu trebuie să aibă sens şi din punct de vedere „natural” ? De ce dar a făcut Dumnezeu un corp atât de uriaş ca soarele să slujească unui corp aşa de mic precum pă­mântul ? N-ar fi putut oare să-şi păstreze energia şi să facă un soare ceva mai apropiat de mărimea pământului ?

Putem, desigur, să concepem un soare mult mai mic decât cel pe care-1 cunoaştem şi mult mai apropiat de pământ, păstrându-şi, în acelaşi timp, mă­rimea aparentă văzută de pe pământ. Dar un astfel de soare şi-ar risipi ener­gia mult mai repede decât o face soarele nostru prezent. E vădit că Dumne­zeu a făcut soarele la dimensiunea şi la distanţa de pământ necesară, spre a da pământului cantitatea de lumină şi căldură de care are nevoie spre a între­ţine viaţa până la sfârşitul veacului, când soarele se va întuneca (Mat. 22, 30). Mai mult, Dumnezeu a făcut împărţirea omului în bărbat şi femeie pre­văzând căderea omului şi faptul că înmulţirea omenirii va avea nevoie de o modalitate pătimaşă de procreare.

Dacă-i aşa, oare nu s-ar putea ca şi soarele şi luna să nu fi făcut parte din ,,imaginea” iniţială a lui Dumnezeu asupra zidirii Sale, ci să fi fost făcute doar spre a însemna zilele şi lunile si anii stării căzute a omului ? Lumina originară, creată în Ziua întâi, nu avea nevoie de un corp care să o cuprindă. La sfârşitul lumii soarele se va întuneca, şi. luna nu-şi va da lumina sa, şi stelele vor cădea din cer (Mat. 22, 30); iar în împărăţia Cerurilor, la fel ca în Ziua întâi a Facerii, va fi din nou lumină fără soare şi lună – căci cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună ca să lumineze întru ea, că slava lui Dumnezeu a luminat-o pre ea (Apoc. 21, 23).

Dar acestea sunt taine asupra cărora nu putem face decât presupuneri.

Comentarii (2)

martie 22, 2009

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,11-13

Înscris în: cartea facerii,creationism,evolutionism — Petre @ 10:27 pm
Tags: , , ,

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1, 11-13 Şi a zis Dumnezeu: Să răsară pământul iarbă verde, care să semene sămânţă după fel şi după asemănare, şi pom roditor care să facă rod, căruia să fie sămânţa lui într-însul după fel pre pământ. Şi s-a făcut aşa. Şi a dat din sine pământul iarbă verde, care seamănă sămânţă după fel şi după asemănare, şi pom. roditor care face rod, a căruia sămânţa lui este într-însul după fel pre pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi s-a făcut seară, şi s-a făcut dimineaţă, ziua a treia.

Sfinţii Părinţi sunt cu toţii de acord în a arăta chipul minunat al zidirii din Ziua a Treia: Sfântul Vasile învaţă:

„Să răsară pământul iarbă verde. Şi într-o clipită de vreme pământul, ca să păzească legile Creatorului, a trecut plantele prin toate fazele lor de creştere, începând cu odrăslirea, şi le-a adus îndată la desăvârşire. Fâneţele erau încărcate cu belşugul ierbii; câmpiile bine roditoare erau acoperite cu semănături care, prin mişcarea spicelor lor, dădeau imaginea valurilor mării. Orice fel de iarbă şi orice fel de verdeaţă, fie dintre păioase, fie dintre legume, umpleau atunci din belşug întreg pământul. […] Şi pom roditor, a zis El, care să facă rod, căruia să fie sămânţa lui într-însul după fel pre pământ. La acest cuvânt, toate pădurile s-au îndesit, toţi arborii s-au ridicat iute în sus, cei care în chip firesc se ridică la mare înălţime: brazii, cedrii, chiparoşii, pinii; toate crângurile s-au acoperit îndată de tufani deşi şi de aşa-numiţii arbuşti care slujesc la facerea ghirlandelor: trandafirul, mirtul şi dafinul, care nu erau mai înainte pe pământ; toţi, într-o clipită de vreme, au apărut, fiecare cu mirosul său, deosebiţi prin însuşiri foarte precise de alţi arbuşti, fiecare cunoscut prin însuşirea sa.”

Sfântul Efrem Sirul afirmă explicit:

„Ierburile, la vremea facerii lor, s-au ivit într-o singură clipă, dar la în­făţişare arătau ca de mai multe luni. Tot aşa copacii, la vremea facerii, s-au făcut într-o singură zi, dar împlinirea şi roadele care făceau să le atârne crengile la pământ îi arătau ca şi cum ar fi fost de câţiva ani.”

Sfântul Grigorie al Nyssei subliniază şi el că Dumnezeu nu a făcut doar seminţele sau potenţialităţile creşterii, ci însăşi zidirea pe care o cunoaştem; seminţele s-au ivit din primele plante făcute:

„Căci citim în Scriptură, la începutul facerii lumii, că pământul a odrăslit mai întâi felurite ierburi, apoi, din fiecare plantă, a crescut să­mânţa; după ce aceasta a căzut în pământ, din ea a crescut iarăşi acelaşi soi de plantă cum a fost la început. […] Căci la început spicul n-a răsărit din sămânţă, ci sămânţa a crescut din spic; iar după aceea spicul a răsărit din sămânţă.”

Aşa cum ne spun Părinţii mereu şi mereu, plantele şi copacii au apărut pe pământ înainte de existenţa soarelui. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:

„De-aceea îţi arată [Moise], înainte de facerea soarelui, pământul acoperit cu de toate, ca să nu pui pe seama soarelui desăvârşirea roadelor, ci pe seama Creatorului universului.”

Sfântul Vasile zice:

„De aceea a dat Dumnezeu pământului această podoabă înainte de facerea soarelui, ca să înceteze cei rătăciţi să se mai închine soarelui, ca unuia ce ar fi pricina vieţii.”

Şi Sfântul Ambrozie dezvoltă grăitor acest subiect:

„Nască-se dar iarba cea verde mai înainte de ivirea luminii soarelui, fie lumina ei înaintea celei de soare. Fie ca pământul să odrăslească înainte de a primi întăritoarea îngrijire a soarelui, spre a nu se da prilej de sporire omeneştii rătăciri. Fie ca toţi să cunoască că nu soarele e pricinuitorul creşterii plantelor… Cum ar putea soarele să dea puterea vieţii plantelor crescătoare, când acestea au fost mai înainte făcute să crească de dătătoarea de viaţă putere ziditoare a lui Dumnezeu, înainte ca soarele să fi înce­put a lua parte la astfel de vieţuire ? Soarele e mai tânăr decât mugurii, mai tânăr decât ierburile.” Ierburile şi copacii au dat sămânţă după fel. Această zicere a Scripturii este una dintre cheile gândirii patristice; îi vom dedica o lungă discuţie când vom ajunge la Ziua a Cincea a facerii, când făpturile însufleţite au fost şi ele făcute să apară tot după fel.

Lasă un comentariu

martie 21, 2009

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,9-10

Înscris în: Sf. Ambrozie al Milanului,Sf. Grigorie de Nissa,cartea facerii,creationism,evolutionism — Petre @ 9:20 pm
Tags: , , ,

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1, 9-10 Şi a zis Dumnezeu: Să se adune apa cea de sub cer într-o aduna­re, şi să se arate uscatul. Şi s-a făcut aşa. Şi s-a adunat apa cea de sub cer întru adunările sale, şi s-a arătat uscatul. Şi a numit Dumnezeu uscatul pă­mânt şi adunările apelor le-a numit mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

În fiecare zi a facerii se dă o poruncă ce devine legea firii pentru toată vremea de după aceea. Din Ziua întâi începe succesiunea zilelor şi nopţilor, iar din a Treia Zi apele îşi încep necontenita lor mişcare. Astfel, „firea apelor a primit poruncă să curgă, şi apele niciodată nu obosesc, pentru că sunt silite necontenit de porunca aceea”.

Este ispititor pentru noi, cei atât de mândri de cunoaşterea noastră ştiinţi­fică, să speculăm asupra felului cum a avut loc acest eveniment: să se fi scurs oare apele în rezervoare subpământene ? S-a ridicat oare pământul ? Scriptura nu ne spune, şi din această pricină Sfinţii Părinţi nu spun nici ei mare lucru despre subiect. Sfântul Ambrozie scrie:

„Neaflând eu din mărturia limpede a Scripturii ce anume a făcut El, voi trece peste aceasta ca peste o taină, ca nu cumva să se stârnească de aici încă şi alte întrebări. Totuşi, susţin, potrivit Scripturii, că Dumnezeu poate înmulţi ţinuturile joase şi şesurile deschise, precum au zis: Eu înaintea ta voi merge şi munţii voi face şes (Is. 45, 2).”

Tot despre felul cum a avut loc creaţia Sfântul Grigorie al Nyssei învaţă:

„În ce priveşte felul cum au fost făcute toate pe rând, trebuie să-l lă­săm la o parte, căci nici despre lucrurile mai uşor de înţeles, pe care le percepem cu simţurile, nu s-ar putea pricepe uşor chipul «cum» au fost aduse la viaţă, aşa că trebuie să socotim acest lucru ca neînţeles până şi de Sfinţii cei deprinşi cu contemplaţia. Căci, după cum zice Apostolul, prin credinţă pricepem că s-au întemeiat veacurile cu cuvântul lui Dum­nezeu, de s-au făcut din cele nevăzute cele ce se văd (Evr. 11, 3). […] Dar, deşi Apostolul zice că el crede că atât lumea, cât şi cele ce sunt în lume au fost întemeiate de voia lui Dumnezeu, […] a lăsat neexplicat chi­pul întemeierii. […] Deci, după pilda Apostolului, să lăsăm nebăgată în seamă chestiunea lui «cum» din fiecare lucru, pomenind numai că dorinţa şi voia lui Dumnezeu devin realitate, fiindcă orice voieşte să tacă voinţa dumnezeiască în înţelepciunea şi măiestria ei, aceea şi împlineşte.”

Prin urmare, în toate cele ce ţin de cele Şase Zile ale Facerii, Sfinţii Pă­rinţi ne pun înainte doar unele presupuneri (întotdeauna cu prudenţă) în ce priveşte felul cum a creat Dumnezeu; tot aşa şi noi trebuie să ne înfrânăm pornirea de a proiecta cunoaşterea noastră despre felul „cum” arată zidirea prezentă (în măsura în care o cunoaştem) asupra lumii întâi-zidite.

Uscatul s-a ivit la porunca lui Dumnezeu, iar nu printr-un proces natural. Sfântul Ambrozie scrie:

„S-a rânduit mai dinainte, pe cât se pare, ca pământul să fie uscat de mâna lui Dumnezeu, iar nu de către soare, căci, în fapt, pământul s-a uscat înainte de facerea soarelui. Pentru aceea şi David a osebit marea de uscat, vorbind de Domnul Dumnezeu: Că a lui este marea, şi El a făcut-o pre ea, şi uscatul mâinile Lui l-au zidit (Ps. 94, 5)”.

Lasă un comentariu

martie 14, 2009

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,6-8

Înscris în: cartea facerii,creationism,evolutionism — Petre @ 9:36 pm
Tags: , ,

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1, 6-8 Şi a zis Dumnezeu: Să se facă tărie în mijlocul apei, şi să fie despărţind apă de apă; şi s-a făcut aşa. Şi a făcut Dumnezeu tăria, şi a despărţit Dumnezeu între apa care era sub tărie şi între apa care era dea­supra tăriei. Şi a numit Dumnezeu tăria cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua a doua.

Unii au încercat sa descopere în acest pasaj o concepţie „neştiinţifică” asupra cerului, ca şi cum Moise ar fi crezut într-un fel de cupolă de cleştar în care sunt încrustate stelele, având deasupra un presupus rezervor de apă. Dar nu există nimic atât de fantastic în textul de faţă.

Cuvântul „tărie” pare a avea două conotaţii în Cartea Facerii, una cu totul specială şi „ştiinţifică”, cealaltă mai generală. In înţeles general, tăria este mai mult sau mai puţin sinonimă cu „cerul”: stelele sunt numite lumină­tori întru tăria cerului (Fac. 1, 14), iar păsările zboară „sub tăria cerului” (Fac. 1, 20). Noi, care am pierdut înţelesul aparte al „tăriei”, am lăsa-o afară din asemenea descrieri şi am spune că atât stelele cât şi păsările se pot vedea pe „cer”. Ideea că stelele sunt încrustate în sfere de cleştar este o speculaţie a vechii gândiri păgâne, şi nu are de ce să fie proiectată asupra textului insu­flat al Facerii.

Care este deci înţelesul „ştiinţific”, special al „tăriei” în acest text ? Sfân­tul Vasile învaţă că, deşi se mai numeşte şi „cer”, ea nu este sinonimă cu „cerul” pomenit la începutul Facerii.

„Deoarece s-a dat celui de-al doilea cer şi alt nume şi o întrebuinţare deosebită, acesta este alt cer decât cel făcut la început, de o natură mai tare, căruia i s-a dat şi o întrebuinţare deosebită în univers. […] Şi socotim că acest cuvânt a fost pus aici pentru a arăta o natură tare, în stare să ţină apa care alunecă şi se împrăştie uşor. Dar pentru că, după concepţia co­mună, se pare că «tăria» îşi are naşterea din apă, nu trebuie să se creadă că tăria este asemenea cu apa îngheţată sau cu… piatra străvezie… ce are aproape transparenţa aerului. Noi nu asemănăm tăria cu nici una din aceste materii. într-adevăr, a avea despre cele cereşti nişte idei ca acestea înseamnă a fi copil şi a avea mintea uşoară. […] Suntem învăţaţi de Scriptură să nu lăsăm mintea noastră să-şi închipuie ceva dincolo de cele ce sunt îngăduite. […]

Scriptura nu numeşte «tărie» substanţa rezistentă şi tare ce are greutate şi este solidă; căci pământul ar fi meritat mai potrivit o astfel de numire; dar din pricină că substanţa celor care stau deasupra pământului este fină şi rarefiată şi nu e percepută de nici unul dintre simţurile noastre, sub­stanţa aceasta s-a numit «tărie», în comparaţie cu substanţele foarte fine care nu pot fi sesizate de simţirea noastră. Gândeşte-te la un loc care des­parte umezeala. Acest loc duce în sus ceea ce este fin şi purificat şi lasă jos tot ceea ce este des şi pământesc; aceasta ca să se păstreze de la înce­put până la sfârşit aceeaşi bună întocmire a văzduhului, micşorându-se în parte umezeala.”

Aşadar, „tăria” din Cartea Facerii este un fel de barieră sau filtru natural care desparte cele două niveluri ale umidităţii atmosferice. Astăzi nu mai observăm un asemenea fenomen anume pe care să-l putem numi „tărie”. Oare pământul alcătuit la început să fi fost altfel ?

Sfântul Vasile crede că funcţia tăriei era aceea de a păstra o temperatură plăcută pe întreg pământul, dar se întâmplă să cunoaştem existenţa unui oarecare efect de seră pe pământ în vremurile preistorice: s-au găsit plante şi animale tropicale în gheaţa nordului îndepărtat, arătând că, într-adevăr, zo­nele nordice fuseseră odinioară temperate. Pe deasupra, în capitolul al doilea din Cartea Facerii ni se spune că înainte de zidirea omului nu dăduse Dum­nezeu ploaie pre pământ… “şi izvor ieşea din pământ şi adăpa toată faţa pământului”(Fac. 2, 5-6).

lată deci că pământul timpuriu pare a fi fost un loc destul de deosebit de cel pe care îl cunoaştem: un loc cu climă temperată, bogat în umezeală ce uda necontenit o vegetaţie îmbelşugată care, cum vom vedea, era singura hrană hotărâtă de Dumnezeu nu numai omului, ci chiar şi animalelor (Fac. 1,30).

Oare când a luat sfârşit această fericită stare ? Vom cerceta îndată urmă­rile căderii omului; sunt însă semne că pământul, chiar şi după căderea omu­lui, a păstrat unele dintre însuşirile pământului de mai înainte. Să privim, pe scurt, ce anume spune Scriptura, în lumina cunoaşterii noastre ştiinţifice de­spre atmosferă. Sfinţii Părinţi înşişi aplicau adesea cunoaşterea ştiinţifică a vremii lor la înţelegerea Scripturii, lucru ce ne este îngăduit şi nouă – cu condiţia să nu forţăm textul Scripturii şi să fim smeriţi şi reţinuţi faţă de presupusa noastră înţelegere. Nu oferim deci explicaţia următoare ca pe o dogmă, ci ca pe o speculaţie.

Fenomenul însuşi al ploii nu este pomenit în textul Facerii până în vre­mea lui Noe; iar atunci nu este o ploaie obişnuită, ci un fel de catastrofă cosmică: s-au desfăcut toate izvoarele adâncului şi jgheaburile cerului s-au deschis. Şi a căzut ploaie pre pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Fac. 7, 11-12).

Cantităţi uriaşe de apă – aproape de neînchipuit pentru noi – au fost slobozite pe pământ, aducându-l aproape la starea sa din Ziua întâi a facerii, când „adâncul” acoperea pământul. Ploile pe care le cunoaştem azi nu ar putea face să se întâmple acest lucru; dar textul descrie ceva şi mai rău: a fost slobozită o uriaşă cantitate de apă subpământeană, iar „tăria” – starea atmosferică menită a păstra o permanentă rezervă de apă în văzduh, desigur sub forma norilor, cum are şi acum planeta Venus – a fost efectiv „sfărâma­tă”, golindu-şi conţinutul asupra pământului.

In această lumină putem înţelege şi de ce a dat Dumnezeu curcubeul ca semn al legământului său cu Noe şi cu toate făpturile, că niciodată nu va mai fi un asemenea potop pe pământ. Cum putea fi curcubeul semn, dacă s-ar presupune că a existat de-a lungul veacurilor de dinainte ? E vădit că curcu­beul a apărut atunci pentru prima dată. Curcubeul e alcătuit de razele directe ale soarelui în umezeala din aer. Dacă învelişul permanent de nori al pămân­tului se risipise prin sfărâmarea „tăriei”, atunci într-adevăr razele directe ale soarelui au izbit pentru prima dată pământul după Potop. Curcubeul nu era cunoscut omului mai înainte – iată de ce poate fi acum un semn pentru om că, într-adevăr, cantitatea de umezeală din aer este limitată şi nu mai poate pricinui vreodată un potop universal.

Recent, unii savanţi au speculat – pe baza altor dovezi – că, din anumite motive, cantitatea de radiaţie cosmică ce loveşte pământul a cunoscut o izbi­toare creştere în urmă cu cinci mii de ani. Acest lucru ar putea fi, desigur, adevărat dacă apele de deasupra tăriei slujeau drept filtru şi îndepărtau radia­ţia vătămătoare.

Având în vedere cele arătate, se pare că perioada de după Potop este o cu totul altă epocă în istoria omenirii. Condiţiile relativ „paradisiace” de pe pă­mânt până în vremea lui Noe, când domnea o climă temperată asupra între­gului pământ şi o bogată vegetaţie asigura nevoile omului fără a fi nevoit să mănânce carne – Noe fiind cel dintâi care primeşte dezlegare de la Dumne­zeu să mănânce carne (Fac. 9, 3) – lasă loc mult mai asprului pământ post-diluvian pe care-1 cunoaştem, unde există semănătura şi secerişul, frigul şi căldura, vara şi primăvara (Fac. 8, 22), iar oamenii nu mai trăiesc nouă sute de ani ca Adam şi primii Patriarhi, ci coboară foarte iute la şaptezeci ori optzeci de ani, hotarul de obşte al vieţii noastre până azi.

Lasă un comentariu

martie 13, 2009

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,5

Înscris în: Sf. Ambrozie al Milanului,Sf. Efrem Sirul,Sf. Vasile cel Mare,cartea facerii,creationism,evolutionism — Petre @ 9:51 pm
Tags: , , ,

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1, 5 Şi s-a făcut seară, şi s-a făcut dimineaţă, zi una.

Sfântul Vasile urmează astfel:

„Seara este hotarul comun dintre zi şi noapte, iar dimineaţa este veci­nătatea nopţii cu ziua. Aşadar, ca să dea zilei cinstea de a fi fost făcută înainte, Scriptura a vorbit mai întâi de sfârşitul zilei, apoi de sfârşitul nopţii, pentru că zilei îi urmează noaptea. Starea în lume înainte de face­rea luminii nu era noaptea, ci întunericul; noapte s-a numit atunci când Dumnezeu a despărţit întunericul de zi, şi întunericul a primit numire no­uă, ca să se deosebească de zi. […] Pentru ce nu a spus «ziua întâia», ci «zi una» ? Doar era firesc să o numească «ziua întâia», căci avea să-i adauge ziua a doua, a treia, a patra, pentru că era în fruntea celor care vin după ea. A spus «una» pentru că voia să determine măsura zilei şi a nopţii.”

Ziua întâi a facerii (indiferent cât de „lungă” s-ar presupune că este) pune început ciclului de şapte zile (fiecare cu „ziua” şi „noaptea” ei) ce se conti­nuă până în zilele noastre. Comentatorii raţionalişti, care văd în cele „şapte zile” şi în faptul că „seara” precede „dimineaţa” doar o proiecţie retrospec­tivă a unor obiceiuri iudaice târzii, se arată a fi în total dezacord cu modul patristic de a privi aceste lucruri, fiind deci incapabili să răspundă la întreba­rea: de unde şi de ce au luat iudeii aceste obiceiuri ? După concepţia patristică, textul dumnezeieşte descoperit poate să ne arate, şi chiar ne arată, literal obârşia lumii şi pricinile obiceiurilor iudaice (care au devenit acum creşti­ne – căci ziua noastră bisericească începe şi ea cu Vecernia, slujba de seară), lată-ne deci la sfârşitul acelei „Zi Una”, Ziua întâi a facerii. Ea a statorni­cit măsura timpului pentru toate epocile următoare (fiindcă „înainte” de ea nu exista timp; timpul începe cu ea). Ea este o zi deosebită de cele care urmează şi în altă privinţă, cum explică Sfântul Efrem:

„Deci, după mărturia Scripturii, cerul, pământul, focul, aerul şi apa au fost făcute din nimic; pe când lumina făcută în Ziua întâi şi toate celelalte lucruri făcute după ea s-au făcut din ceea ce exista mai înainte. Căci ori de câte ori Moise vorbeşte despre ceea ce s-a făcut din nimic foloseşte cu­vântul „făcut” (evreieşte: bara): a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi, deşi nu se scrie că focul, apa şi aerul au fost făcute, nici nu se spune că ar fi fost alcătuite din ceea ce exista mai înainte. Deci şi acestea sunt din nimic, tot aşa cum cerul şi pământul sunt din nimic. Dar când Dumnezeu începe a face din ceea ce există de mai înainte, Scriptura foloseşte o zicere precum aceasta: Şi a zis Dumnezeu: să se facă lumină, şi celelalte. Iar când se zice: Şi a făcut Dumnezeu chiţii cei mari, se spune înainte: Sa scoată apele vietăţi cu suflete vii. Deci numai cele cinci feluri de zidiri mai sus pomenite au fost făcute din nimic, pe când toate celelalte s-au făcut din cele făcute mai înainte din nimic.”

Cele „cinci zidiri” pomenite de Sfântul Efrem sunt cele „patru stihii” (sau „elemente”) din care, după definiţia ştiinţei antice, se alcătuiesc toate cele de pe pământ, împreună cu „cerul”. Nici măcar nu e nevoie să acceptăm acest mod de analizare a creaţiei spre a vedea că, într-adevăr, Ziua întâi a Facerii are ceva „de temelie”: ea cuprinde începuturile tuturor celor care urmează după ea. Am putea face speculaţii asupra locului de unde a apărut materia concretă a făpturilor vii, a corpurilor cereşti şi a celorlalte zidiri din următoa­rele cinci zile: a fost ea creată iarăşi din nimic, sau a fost cu adevărat doar o transformare a materiei preexistente ? Nu ar fi însă decât un simplu exerciţiu nefolositor, care nu ar contrazice nicidecum adevărul că structura de temelie a materiei şi creaţiei s-a făcut în Ziua întâi; lucrarea următoarelor cinci zile este mai puţin „radicală” decât cea a Zilei întâi – este mai mult o „tocmire” decât o „facere” în adevăratul înţeles.

Tocmai ideea „zidirii din nimic” sau „din nefiinţă” deosebeşte cu totul istorisirea Facerii de cea a tuturor miturilor păgâne şi a speculaţiilor despre creaţie. în acestea din urmă există un fel de demiurg sau „zeu-făurar” care alcătuieşte lumea dintr-o materie existentă care, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, devine şi ea un fel de „zeu”. Cartea Facerii descrie începutul absolut al în­tregii lumi, iar nu dezvoltarea ei din ceva ce există deja; cum vom vedea, chiar zidirile următoarelor cinci zile, deşi se ivesc din materia creată mai înainte, sunt totuşi ceva cu totul nou, neputând fi înţelese ca simple dezvol­tări ale materiei întâi-create. Speculaţiile gânditorilor moderni care încearcă să descopere originea lumii într-un fel de materie absolut elementară ce se dezvoltă de la sine pot fi privite ca înrudite cu vechile speculaţii păgâne; ra­dicalismul explicaţiei din Cartea Facerii le depăşeşte pe ambele, tocmai fiindcă vine din descoperirea dumnezeiască, iar nu din presupunerile şi extrapolările omeneşti.

Creştinul care înţelege absolutul lucrării creatoare a lui Dumnezeu în cele Şase Zile priveşte zidirea prezentă cu alţi ochi decât cineva care o socoteşte o dezvoltare treptată sau o „evoluţie” a materiei primordiale (fie că aceasta e înţeleasă ca o creaţie a lui Dumnezeu sau ca existentă prin sine). Concepţia din urmă priveşte lumea ca fiind în mod „natural” ceea ce este, iar urmele ei din trecut se pot descoperi în formele din ce în ce mai simple, fiecare din ele putând fi înţeleasă în mod „natural”; dar prima concepţie, cea a Facerii, ne pune în faţa celor doi poli fundamentali ai existenţei: ceea ce există în prezent şi nimicul absolut din care s-a ivit dintr-o dată şi numai prin voinţa lui Dumnezeu.

Ne mai rămâne de pus o singură întrebare privitor la Ziua întâi: unde anume se plasează în ea zidirea lumii îngereşti ? Moise descrie numai zidirea lumii văzute; când anume s-a zidit lumea nevăzută a fiinţelor duhovniceşti ? Unii Părinţi socotesc că ele se cuprind în zidirea „cerului”; alţii nu sunt aşa de precişi, cunoscând însă că acestea s-au zidit tot „întru început”. Sfântul Vasile învaţă:

„Dar după cum se pare, a fost şi înainte de lumea aceasta ceva care se poate contempla cu mintea noastră, dar n-a fost consemnat de istorie, pentru că acest lucru era nepotrivit celor începători şi încă prunci cu cu­noştinţa. Era o stare mai veche decât facerea lumii, potrivită puterilor celor mai presus de lume, o stare mai presus de timp, veşnică, pururea fiitoare; în ea Ziditorul şi Creatorul tuturor a făcut creaturi: lumină du­hovnicească, potrivită fericirii celor care-L iubesc pe Domnul, firile raţio­nale şi nevăzute, şi toată podoaba celor duhovniceşti câte depăşesc min­tea noastră, ale căror nume nici nu este cu putinţă să le descoperim. Acestea umplu lumea cea nevăzută.”

La fel scrie şi Sfântul Ambrozie:      „îngerii, Domniile şi Stăpânirile, deşi au început să fiinţeze cândva, existau atunci când s-a zidit lumea. Căci ni se spune că s-au zidit toate, […] cele văzute şi cele nevăzute, ori scaunele, ori domniile, ori începătoriile,  ori stăpânirile:  toate printr-însul şi pentru dânsul s-au zidit într-adevăr, Dumnezeu i-a spus lui Iov: Când s-au făcut stelele, lăudatu-m-au cu glas mare toţi îngerii mei (Iov 38, 7). Vom vedea, în Ziua a Şasea, că Adam a fost ispitit de către satana, deci ştim că războiul din cer cu îngerii cei trufaşi, descris în Apocalipsă (12, 7-8), avusese loc mai înainte, iar satana căzuse deja „ca un fulger” (Le. 10, 18).107

Comentariu (1)

martie 7, 2009

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,4

Înscris în: cartea facerii,creationism — Petre @ 12:39 pm
Tags: , , ,

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1, 4 Şi a văzut Dumnezeu lumina că este bună.

După învăţătura Sfântului Ambrozie, Dumnezeu numeşte fiecare treaptă a zidirii Sale „bună”, văzându-i firea desăvârşită şi neprihănită şi având în vedere desăvârşirea întregii lucrări:

„Dumnezeu, ca judecător al întregii lucrări, prevăzând cum avea să fie lucrul împlinit, laudă partea lucrării Sale aflată încă pe treptele începătoa­re, cunoscând de mai înainte felul încheierii ei… El laudă fiecare parte deosebi, ca fiind vrednică de ceea ce avea să urmeze.”

1, 4-5 Şi a despărţit Dumnezeu între lumină şi între întunerec. Şi a numit Dumnezeu lumina ziuă şi întunerecul l-a numit noapte

Sfântul Vasile tâlcuieşte acest loc:

„Şi a despărţit Dumnezeu între lumină şi între întunerec. Cu alte cu­vinte, Dumnezeu a făcut să nu se amestece lumina cu întunericul, ci să stea separate una de alta. Le-a despărţit şi le-a separat foarte mult una de alta. Şi a numit Dumnezeu lumina ziuă şi întunerecul l-a numit noapte. Acum, după ce a fost făcut soarele, este zi când văzduhul e luminat de soare şi când soarele străluceşte în emisfera de deasupra pământului; este noapte când soarele, ascunzându-se, face umbră pământului. Atunci, la început, ziua şi noaptea nu se datorau mişcării soarelui, ci se făcea zi şi urma noapte când se revărsa lumina aceea care a fost făcută la început şi când iarăşi se retrăgea potrivit măsurii rânduite de Dumnezeu.”

Lasă un comentariu

martie 5, 2009

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,3

Înscris în: Sf. Ambrozie al Milanului,Sf. Efrem Sirul,cartea facerii,creationism — Petre @ 8:58 pm
Tags: , , ,

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1,3 Şi a zis Dumnezeu: Să se facă lumină; şi s-a făcut lumină.

Sfântul Ambrozie scrie:

„Dumnezeu este făcătorul luminii, iar locul şi pricina întunericului este lumea. Insă bunul Făcător a rostit cuvântul «lumină» ca să poată descoperi lumea, pătrunzând-o cu strălucire, şi astfel s-o facă frumoasă la înfăţişare. Deci dintr-o dată văzduhul s-a făcut strălucitor, iar întunericul s-a dat cu spaimă înapoi de la neobişnuita strălucire. Strălucirea luminii ce a pătruns dintr-o dată întregul univers a copleşit întunericul, scufun-dându-1 parcă în adânc.”

Sfântul Efrem, în acord cu ceilalţi Părinţi, ne spune limpede că lumina nu avea nimic de-a face cu soarele, care a fost creat numai în Ziua a Patra:

„Lumina care a apărut pe pământ era fie ca un nor luminos, fie ca lu­mina zorilor, ori ca stâlpul ce a luminat norodului iudeu în pustie. Oricum, lumina nu ar fi putut împrăştia întunericul ce învăluia totul, de nu şi-ar fi răspândit pretutindeni fie materia, fie razele, precum soarele la răsărit. Lumina dintru început era răspândită pretutindeni, nefiind închisă într-un singur loc anume; ea împrăştia întunericul fără a avea vreo mişcare; toată mişcarea ei ţinea doar de ivire şi pieire; când ea pierea dintr-o dată, venea domnia nopţii, domnie ce se sfârşea o dată cu ivirea ei. Ast­fel, lumina a făcut să apară şi cele trei zile următoare… Ea a ajutat la odrăslirea şi răsărirea tuturor celor care urmau a fi scoase de către pământ în ziua a treia; cât despre soare, el a fost aşezat în tăria cerului ca să adu­că la împlinire cele care fuseseră făcute să apară mai înainte cu ajutorul luminii dintru început.”

Lasă un comentariu

martie 3, 2009

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,1-2

Înscris în: Sf. Ambrozie al Milanului,Sf. Efrem Sirul,Sf. Vasile cel Mare,cartea facerii,creationism,evolutionism — Petre @ 10:15 am
Tags: , , , ,

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1, 1-2 …a făcut Dumnezeu cerul şi. pământul. Şi. pământul era nevăzut şi netocmit.

Sfântul Vasile întreabă: …..

„Cum se face că, deşi amândouă, şi cerul şi pământul, au fost făcute având aceeaşi cinste, cerul a fost făcut desăvârşit, iar pământul este încă nedesăvârşit şi neterminat ? Sau, pe scurt, care era partea «netocmită» a pământului şi pentru care pricină pământul era «nevăzut» ? Tocmirea de­săvârşită a pământului o alcătuieşte belşugul din el: odrăslirea a tot felul de plante, creşterea pomilor înalţi, roditori şi neroditori, culorile frumoase şi mirosurile plăcute ale florilor şi toate câte, puţin mai în urmă, răsărind din pământ la porunca lui Dumnezeu, vor împodobi pământul care le-a dat naştere. Aşadar, pentru că nimic din acestea nu era pe pământ, pe bună dreptate Scriptura a numit pământul «netocmit». Acelaşi lucru îl pu­tem spune şi despre cer. Nici el nu era încă terminat, şi nici nu-şi primise podoaba lui; nu era luminat nici de lună, nici de soare, şi nici încununat cu cetele de stele. încă nu se făcuseră acestea. Deci n-ai păcătui faţă de adevăr dacă ai spune că şi cerul era «netocmit».”

Sfântul Ambrozie numeşte lucrarea Zilei întâi „temelia” lumii:

„Meşterul-zidar așează întâi temelia, iar după ce s-a pus temelia alcătu­ieşte feluritele părţi ale clădirii una după alta, iar apoi le adaugă şi podoa­bele… De ce nu a dat Dumnezeu […] stihiilor podoabele potrivite o dată cu ivirea lor, ca şi cum El, în clipa facerii, nu ar fi fost în stare să facă în­ dată ca cerul să sclipească ţintuit cu stele, iar pământul să se îmbrace în flori şi roade ? Putea prea bine să se fi întâmplat aşa. Totuşi, Scriptura arată că lucrurile au fost mai întâi zidite, şi abia pe urmă au fost rânduite; altfel ar trebui să presupunem că ele nu au fost de fapt create, şi că nu au avut început, întocmai ca şi cum firea lucrurilor ar fi fost născută de la început, neapărând a fi ceva adăugat pe urmă.”
Sfântul Efrem zice:

„El spune aceasta dorind a arăta că goliciunea a premers firea [lucru­rilor]… Pe atunci era doar pământul, şi nimic altceva în afară de el.”

1,2 Şi întuneric era deasupra adâncului.

Apele „adâncului” au fost făcute împreună cu pământul şi acopereau pă­mântul în întregime. Iată pricina înfăţişării sale netocmite. Părinţii socotesc că a existat o oarecare lumină făcută împreună cu cerul, căci cerul este tărâ­mul luminii; dar dacă este aşa, norii ce acopereau pământul o împiedicau să ajungă pe pământ. Sfântul Efrem scrie:

„Dacă toată zidirea (fie că facerea ei este pomenită sau nu) a fost fă­cută în şase zile, atunci norii s-au zidit în ziua întâi… Căci toate trebuiau a se zidi în şase zile.”

(Iată un alt indiciu al faptului că lucrarea celor Şase Zile se deosebeşte de lucrarea ziditoare a lui Dumnezeu de după aceea, şi că nu o putem înţelege proiectând în trecut experienţa noastră prezentă.)

Sfântul Ambrozie respinge explicit părerea că „întunericul” de aici se referă alegoric la puterile răului.

1, 2 Şi Duhul lui Dumnezeu se purta pre deasupra apei.

Aici vedem lucrarea celei de-a Treia Persoane a Sfintei Treimi în zidire. Sfântul Ambrozie scrie:

„încă nu venise plinătatea lucrării întru Duhul, precum este scris: Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată pu­terea lor (Ps. 32, 6). […] Duhul în chip cuvenit se purta peste pământ, cel sortit a aduce roadă, căci cu ajutorul Duhului el cuprindea seminţele noii naşteri, ce aveau să încolţească, după cuvintele prorocului: Trimite-vei Duhul Tău, şi se vor zidi, şi se va înnoi faţa pământului (Ps. 103, 30).”

Sfântul Efrem ne dă o imagine foarte domestică asupra lucrării Duhului în Ziua întâi:

„[Duhul Sfânt] a încălzit apele şi le-a făcut roditoare şi în stare să zămislească, ca pasărea când sade pe ouă cu aripile întinse şi le încălzeşte cu căldura ei, făcându-le roditoare. Tot Duhul Sfânt înfăţişa atunci pentru noi chipul Sfântului Botez, în care, prin mişcarea Sa pe deasupra apei, dă naştere copiilor lui Dumnezeu.” Duhul Sfânt a luat parte şi la celelalte zile ale Facerii, căci Iov vorbeşte de Duhul cel dumnezeiesc cel ce m-a făcut pre mine (Iov, 33, 4).