Category Archives: DESCOPERIRI ARHEOLOGICE

Seful executiv GOOGLE: doar imoralii sunt secretosi …

Seful executiv GOOGLE: doar imoralii sunt secretosi …

Posted in GOOGLE by saccsiv on decembrie 11, 2009

Citez din articolul Google CEO: Secrets Are for Filthy People (Seful executiv Google: Secretele sunt pentru oamenii imorali):

Eric Schmidt sugereaza faptul ca oamenii trebuie sa isi modifice comportamentul scandalos inainte sa se planga de faptul ca firma ii invadeaza intimitatea. Iata ce a afirmat seful executiv al Google catre Maria Bartiromo in noaptea speciala Google de la CNBC, o afirmatie extraordinara din partea cuiva atat de secretos.

Declaratia lui Schmidt se explica prin  faptul ca acesta si-a revolutionat gandirea inca din 2005, cand a trecut CNET-ul pe lista neagra deoarece acestia au publicat informatii in legatura cu el, informatii spicuite din cautarile Google, inclusiv salariul, vecinii, pasiunile si contributiile politice. In acest caz, seful executiv casatorit nu trebuie sa ia in seama  toate reportajele despre  prietenele sale faimoase; totusi este ciudat ca acesta nu clarifica problema legata de delictele sale extramaritale.

Filosofia lui Schmidt este clara: “Daca faci ceva ce nu vrei sa stie nimeni, poate ar trebui sa nu faci deloc acel lucru.“ Filosofia ca secretele sunt folositoare in principal oamenilor indecenti este extrem de convenabila pentru Schmidt, in calitate de sef executiv al unei companii ale carei valori declarate se invart in jurul acapararii informatiilor. Convenient este atata timp cat oamenii sunt suficient de inteligenti sa nu aplice filosofia “obtinerii secretelor“ pentru parolele lor Google, numerele de card de credit si pentru multe alte secrete de care au nevoie pentru a umple buzunarele Google.

Comentariu saccsiv:

Companie membra Council on Foreign Relations, Google a fost fondata de evreii Sergey Mikhailovich Brin (1973 -) si Lawrence Edward “Larry” Page (1973 –).

Fratele ultimului, Carl Victor Page, Jr., a fost co fondator eGroups, vanduta mai tarziu catre Yahoo!

Eric E. Schmidt, Chairman si Chief Executive Officer Google este participant intruniri Bilderberg Group.

Cititi va rog si:

GOOGLE: orice utilizator este urmarit in numele unui serviciu mai bun

Google va aduce GPS gratis?

Propunere de dezbatere privind SECURITATEA CALCULATORULUI VOSTRU

VIDEO: NSA (National Security Agency) va poate spiona prin intermediul Windows?

Reclame

Descoperire arheologică majoră pentru Timişoara

Foto 1

// //

Descoperire arheologică majoră pentru Timişoara

În curtea Castelului Huniade s-a descoperit turnul construit de Robert Carol de Anjou, în jurul anului 1315, în jurul căruia s-a ridicat, ulterior, castelul.

În primăvara acestui an, în curtea Castelului Huniade arheologii au început să facă săpături, căci Muzeul Banatului urma să intre într-un amplu proces de renovare. Aici a fost descoperit un turn medieval, care datează de mai bine de şapte secole. Specialiştii consideră că este vorba despre primul castel menţionat la Timişoara, construit de Carol Robert de Anjou în jurul anului 1315. Între 1315-1323, regele Ungariei, Robert Carol de Anjou s-a stabilit la Timişoara, cu întreaga curte regală, Timişoara devenind reşedinţă regală. După construcţia acestui turn, s-a dezvoltat castelul, acesta fiind reconstruit şi completat un secol mai târziu, de Iancu de Hunedoara. În timp, castelul Timişoarei a suferit numeroase modificări, iar turnul vechi a fost, la un moment dat, dărâmat şi apoi acoperit cu pământ. Acesta a rămas îngropat până în primăvara acestui an, când arheologii Muzeului Banatului au început să lucreze în curtea interioară. Aceştia apreciază că turnul era folosit ca locuinţă, precum şi ca loc de refugiu, în situaţia în care oraşul ar fi fost asediat.
De când turnul a fost descoperit, în urmă cu aproximativ trei luni, arheologii au estimat că acesta datează din prima etapă a construcţiei castelului, primii ani după 1300. Ulterior, aceştia au găsit urme care le-au întărit supoziţia: ghiulele de piatră şi vârfuri de săgeţi (mărturii ale bătăliilor purtate la castel), dar şi o monedă emisă chiar de regele Carol Robert de Anjou şi pierdută printre zidurile cetăţii. Donjonul era pătrat, cu laturile de 11 metri, fiind înconjurat de ziduri de apărare. În apropierea acestuia a fost găsită şi o fântână folosită în castel, care va fi cercetată după consolidarea pereţilor.
Unul dintre coordonatorii proiectului, arheologul Zsuzsana Kopeczny, precizează: „Situl este probabil cel mai important sit medieval din Banat, având în vedere că acest castel a jucat un rol esenţial în zonă, începând cu a fi reşedinţă regală (secolul al XIV-lea), apoi reşedinţa comiţilor de Timiş, Filippo Scolari şi Ioan de Hunedoara, apoi sediu al demnitarilor otomani în perioada paşalâcului turcesc. Aceste descoperiri merită să fie puse în valoare şi introduse într-un circuit turistic.”
Castelul Huniade este cea mai veche clădire din Timişoara. În urma descoperirilor de o importanţă crucială pentru istoria acestuia, dar şi a oraşului de pe Bega, directorul Muzeului Banatului, Dan Leopold Ciobotaru, consideră că săpăturile arheologice de la castel trebuie să continue. Totodată, CJT intenţionează să obţină finanţare europeană pentru conservarea şi restaurarea turnului, precum şi să îl includă în circuitul turistic.
Donjonul se află, aşa cum spuneam, în curtea Muzeului Banatului (Castelul Huniade) şi poate fi vizitat, obligatoriu în prezenţa personalului de specialitate de la muzeu.

Ana LUPU

sursa foto: http://www.muzeulbanatului.ro

Arheologie interzisa

Arheologie interzisa

bodyalchemist.ro » Info / Utile » Articole AIM » Arheologie interzisa

Arheologie interzisa

Publicat prin bunavointa AIM – Publicat la 19 Iulie 2004 de Ionut Mihai (AIM)

America a fost vizitata de imperiile antice

Cine a descoperit America? Veti spune, fara urma de ezitare: Columb. Doar asa am invatat la scoala… Se pare insa ca tot mai multe descoperiri arheologice din ultimele decenii atesta vizitarea Americii in trecut de alti straini veniti din Europa, Egipt si chiar din indepartata Asie, din China si Japonia. Astfel de descoperiri pun la indoiala tot ceea ce stiam despre trecutul celor doua Americi, dar si despre capacitatile de navigare ale stramosilor nostri, care par sa fi fost mai destoinici decat se credea. Desi numarul de artefacte „ciudate” scoase la lumina este tot mai mare, o reconsiderare a istoriei este putin probabila deocamdata mai mult, s-au gasit voci care sa sustina ca se fac eforturi pentru a discredita aceste descoperiri de ultima ora, astfel incat putem vorbi de o adevarata „arheologie interzisa”.

Monede vechi, inscriptii si vase ceramice au fost gasite pe tot cuprinsul Americilor, iar expertii le-au identificat ca fiind romane sau grecesti. In Texas, la baza unei movilite de pamant ridicate in cadrul unui rit funerar indian, au fost gasite mai multe monede romane. Potrivit specialistilor, mormantul a fost ridicat in jurul anului 800. In 1957, un baietel a gasit pe un camp din Alabama (SUA) o moneda din Siracusa (Sicilia), datand din anul 490 i.Hr. In Oklahoma (SUA), in 1976, s-a descoperit o tetradrahma din bronz din Antiohia (Siria), din anul 63, cu profilul imparatului roman Nero. In anul 1882, un fermier din Illinois (SUA) a dezgropat o moneda batuta pe vremea lui Antiochus al IV-lea, rege al Siriei in perioada 175-164 i.Hr. Monede „nelalocul lor” au fost gasite si in America de sud, in Venezuela, iar in Mexic s-au descoperit vase de lut romane.

Relicve subacvatice

Brazilia este o zona in care se pastreaza mai multe inscriptii daltuite in piatra care contin franturi de informatii despre cei care ar fi calcat pe pamantul american. Aproape de Rio de Janeiro, pe un perete de stanca, la aproape 1.000 m altitudine, se pot citi cuvintele: „Tir, Fenicia, Badezir, primul nascut al lui Jethbaal”. Inscriptia, presupusa a fi din secolul 9 i.Hr., se gaseste pe o enorma stanca, ce pare a fi un sfinx, si este numita Gigantul. Prezenta unor navigatori fenicieni pe coastele braziliene este sustinuta si de descoperirea in 1978 a unor vase de teracota in cursul unor explorari subacvatice in zona Baia di Guanabara. Printre cele 12 artefacte aduse la suprafata figureaza trei vase de teracota feniciene, cu o capacitate de 36 litri, aflate azi in custodia marinei militare braziliene. De asemenea, la Parahyba a fost gasit un text mai lung cu caractere feniciene in care se spune: „Suntem fiii lui Canaan din Sidon, orasul regelui. Negustoria ne-a aruncat pe acest tarm, un pamant al muntilor”.

Imperiul Roman si Mexicul

La 72 km de Ciudad de Mexico, in 1933 s-a descoperit o statueta romana, ce dovedeste legaturile dintre civilizatia europeana si cea pre-columbiana. Realizata din teracota, masurand sapte centimetri, statueta infatiseaza un cap barbos cu o caciula conica. Tot in Mexic a mai fost gasit, in statul Veracruz, un bust al zeitei Venus, datat de experti din perioada romana tarzie. O alta descoperire ciudata este cea a unei papusi din lemn si ceara, pe care apare o inscriptie romana, gasita in asa-numita „Fantana a sacrificiului”, de la Chichen Itza. O dovada indirecta a prezentei romanilor in Lumea Noua a fost descoperita si in frescele de la Pompei, in Italia, unde au fost identificate reprezentari ale unor fructe specifice Americii de Sud, printre care ananasul.

Piatra runelor din Kensington

Una dintre cele mai enigmatice descoperiri referitoare la cei care au ajuns in America inainte de Columb este asa-numita „Piatra din Kensington”, pe care se gaseste o inscriptie ce descrie calatoria unor nord-europeni spre acel taram. Bucata de piatra, care masoara un metru lungime si 40 cm latime si este acoperita cu rune, a fost gasita in Minnesota (SUA) de un fermier pe nume Olaf Ohman, in 1898. In traducere, textul sapat in piatra afirma: „Opt suedezi si 22 de norvegieni intr-o calatorie de explorare din Finlanda spre vest. Aveam tabara langa doua insule stancoase la o zi distanta spre nord de aceasta piatra. Intr-o zi am fost la pescuit. Cand ne-am intors acasa am gasit zece oameni plini de sange si morti. AVM (Ave Maria) apara-ne de cel rau. Avem zece oameni pe mare sa aiba grija de vasele noastre, la 14 zile distanta de aceasta insula. Anul 1362”.

Zece porunci

Decalogul de piatra de la Los Lunas se afla pe Muntele Ascuns din New Mexico (SUA). Bolovanul de bazalt, cantarind intre 80 si 100 de tone, este inscriptionat cu o versiune prescurtata a celor Zece Porunci, cu caractere ebraice printre care apar si unele litere grecesti. Potrivit unor experti, inscriptia ar putea avea o vechime de pana la 2.000 de ani. Alte analize bazate pe forma caracterelor folosite indica faptul ca textul ar fi putut fi scris acum 1.000 de ani, cu mult inainte de descoperirea Americii. Blocul de bazalt era de mult cunoscut indienilor, care numeau locul cu pricina Muntele Misterelor. Unii cercetatori afirma ca ar putea fi de origine samariteana. O alta piatra cu o inscriptie cu caractere semitice a fost descoperita in estul statului Tennessee (SUA), intr-o movila funerara de la Bat Creek (care se gaseste astazi la Muzeul de Istorie Naturala din Washington). Cele cateva litere alcatuiesc cuvintele „pentru Iudeea”, iar caracterele „paleoebraice” utilizate dateaza din primul sau al doilea secol al erei noastre.

Citadela ingropata

Unul dintre cele mai mari mistere legate de posibila prezenta a unor vestigii egiptene, continand felurite artefacte si texte scrise cu hieroglife, pe continentul nord-american este cel referitor la un asa-zis mormant descoperit in pesterile de la Marele Canion, in Arizona (SUA). In Marele Canion exista o citadela subterana, cu tuneluri sapate in stanca ce coboara pana la 450 metri adancime. Principalul tunel da intr-o sala uriasa din care pornesc, precum spitele unei roti, numeroase alte pasaje ce duc in alte incaperi mai mici, in care se gaseau arme, instrumente de arama, dar si ustensile de gatit si vase pentru apa. Exista si o incapere cu mumii depozitate in scobituri practicate in pereti. Din nefericire, aceasta relatare nu poate fi nici confirmata, nici infirmata deoarece accesul publicului in zona este strict interzis, din ordinul autoritatilor locale. Zona a fost explorata in trecut, iar pe harti apar mentionate locuri cu denumiri egiptene, cum ar fi Turnul lui Ra, Templul lui Horus, Osiris sau Isis, coincidenta ce trezeste multe suspiciuni, cum ca acolo ar putea exista intr-adevar vestigii ciudate. Pe de alta parte, in legendele indienilor Hopi exista o poveste despre stramosii care locuiau in subteranele din zona respectiva, o parte din acestia, cei buni, fiind goniti din adancuri de cei rai. In august 1914, intr-un sit mayas de langa Acajutla, in Mexic, au fost descoperite doua statuete care, dupa stil, par a fi egiptene. Barba si acoperamantul de pe capul barbatului par sa indice ca statueta este o reprezentare a lui Osiris, in timp ce cealalta o reprezinta, dupa cat se pare, pe Isis.

Datorita faptului ca articolele AIM sunt adesea copiate pe diverse forumuri si apoi preluate de alte reviste si site-uri, fara a specifica originea lor, va informam ca adresa acestui articol este http://active.info.ms/?a=74 si este publicat la Active Information Media.

Asiaticii, in America

Urmele prezentei asiaticilor pe taramuri americane sunt mai putin numeroase, insa la fel de incitante. Spre exemplu, in 1882 un miner din Columbia Britanica (Canada) a descoperit la o adancime de peste sapte metri 30 de monede chinezesti, din perioada imparatului Huungt, din anul 2600 i.Hr. Artefacte chinezesti sunt considerate si niste ancore gasite in largul coastelor californiene. In Alaska s-au gasit spade care par a fi de origine japoneza, iar in Ecuador au fost descoperite vase ceramice in stil nipon. Pe de alta parte, in mitologia chineza exista legende care povestesc despre calatoria spre o tara indepartata pe nume „Fusang”. Totodata, indienii americani au legende despre „casele” de pe apele Pacificului, care ar fi putut foarte bine sa fie corabii antice.

(articol original AIM)

Adresa acestui articol este http://active.info.ms/?a=74

Publicat prin bunavointa AIM

ARHEOLOGIE-ANALELE BANATULUI

MUZEUL-analele_banatului_2005

IN ROMANIA TOTUL TREBUIE DACIZAT!!!

Dr. Napoleon Săvescu: „Spunem după Eminescu: În

România, totul trebuie dacizat“

ACTUALITATEA LUI EMINESCU

Studiul Dr.N.Savescu prezentat la New York in 15 Ianuarie 2008 „Cenaclul M.Eminescu”
Puţine ţări ale lumii se pot mândri cu valori perene care iluminează spiritul, care comprimă timpul şi care continuă să fie embleme ale creativităţii acelui popor din mijlocul căruia a izvorât acea valoare universală. Una dintre aceste ţări este România şi una dintre aceste valori este, fără îndoială, Eminescu.
Parafrazându-i pe Nicolae Bălcescu şi pe Marin Sorescu, îmi permit să afirm că, undeva, în spaţiul european, la nordul Dunării, de o parte şi de alta a Munţilor Carpaţi, există de milenii o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pe pământ, o ţară cu şesuri mănoase şi dealuri unduitoare, cu ape limpezi şi cu piscuri semeţe de munţi, o ţară frumoasă şi primitoare cum nu e alta pereche… Şi, pentru că trebuia ca acestei neasemuite ţări să i se dea un nume, i s-a spus, simplu, Eminescu.
O explorare a plurivalentei opere eminesciene demonstrează actualitatea ideilor marelui nostru poet naţional, patriotismul fiind una dintre temele sale preferate.  Poezia patriotică i-a preocupat în deceniul şapte al secolului trecut pe mulţi scriitori români, printre care un loc aparte îl ocupă Mihai Eminescu şi Nicolae Densuşianu. Primul a atins culmile perfecţiunii şi a devenit Poetul nostru Naţional.
În peisajul poeziei patriotice a secolului trecut, s-au distins poeme care au devenit populare, cum sunt „Hora Unirii” a lui V. Alecsandri sau „Umbra lui Mircea la Cozia” a lui D. Bolintineanu…..
„Viitor de aur Ţara noastră are
Şi prevăd prin secoli a ei înălţare”.
În anul 1865, revista Familia, Foaie enciclopedica şi beletristică cu ilustraţii, prezintă în paginile ei, alături de personalităţi de talia lui Shakespeare, şi operele unor români demni să figureze în ceea ce Iosif Vulcan numea cu mândrie “Panteonul român”. Astfel îi găsim în paginele ei pe: Bogdan Petriceicu Haşdeu, Dimitrie Bolintineanu, Costache Negri, Anton Pann, Ion Heliade Rădulescu şi Andrei Mureşianu. Apăreau însă în revista „Familia” şi creaţiile de debut ale lui Mihai Eminescu şi Nicolae Densuşianu. Mihai Eminescu va publica în paginile „Familiei” poezia, devenită cunoscută la nivel naţional, “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”:
„Vis de răzbunare negru ca mormântul,
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând.”
Proaspătul student al “Academiei săseşti de drepturi” din Sibiu, N.Densusianu, debutează şi el în numărul 20 din 10/20 iulie 1866 al revistei cu poezia “Zâna mea” în care exclamă: „…Doamne, arde necuraţii şi-i trimite în infern”…
Sau: „ A ta ginte-a fi ilustră, dară steaua ei divină
Este-n ceata primăverii, şi încă nu s-a ivit”.
Iosif Vulcan, înzestrat cu o intuiţie deosebită în a descoperi valori în tinerii lui colaboratori, va acorda prima pagină “Misterelor nopţii” de Mihai Eminescu, în numărul 34, şi de asemeni, poeziei “Melancolia” de Nicolae Densuşianu, în numărul 36.
În toamna anului 1866, Mihai Eminescu a venit la Sibiu să-l întâlnească pe fratele său de sânge, Nicolae Eminovici, dar nu-l găseşte acasă. Va fi însă găzduit de N. Densuşianu; în gazda sa primitoare, în vârstă de 20 de ani, Eminescu va găsi un frate de spirit, iar în preocupările acestuia privind mitologia şi istoria veche a poporului nostru, o sursă proaspătă şi continuă de inspiraţie ce se va reflecta în poezia sa, ca de altfel în toată activitatea sa de viitor.
Trecutul glorios îi pasionează pe cei doi poeţi. Dar dacă la M.Eminescu poezia este mult mai complexă şi mai sofisticată, la N.Densusianu ea este mai simplă, mai săracă, aşa cum se poate vedea şi din versurile următoare:
“Ştefan, Domnul mare,
Ştia de răzbunare
La leşi şi la tătari.”
Eminescu va crea însă imagini de frescă unui asemenea subiect. Iată un fragment din strălucitul poem „Scrisoarea III”:
…”Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumega desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi arătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire”.
În 1877, cei doi tineri poeţi sunt stabiliţi la Bucureşti şi vechea lor amiciţie se reia. Preocupările pentru trecutul istoric al patriei continuă şi se materializează în poemul lui Eminescu, “Gemenii”:  Iată un fragment ilustrativ:
„O candelă subţire sub bolta cea înaltă
Lumină peste regii cei dacici laolaltă,
Care tăiaţi în marmur cu steme şi hlamide
Se înşirau în sală sub negrele firide,
Iar colo-n fruntea sălei e-un tron acoperit
C-un negru val de jale, căci Sarmis a murit.”
În 1889 Eminescu îşi exprimă crezul vieţii într-un enunţ fără echivoc: „În România totul trebuie dacizat”. Acest crez care-i face cinste şi care este, în acelaşi timp, o imperaţie, va declanşa largi dezbateri de opinii pro şi  contra în cercurile politice şi culturale ale epocii.  Este perioada în care N.Densusianu începuse să lucreze la volumul “Dacia preistorică”, lucrare în care, alături de arheologia materială, disciplină istorică riguroasă, el va introduce, pentru prima oară, şi arheologia spirituală din mulţimea de mărturii scrise ale antichităţii greco-latine, asociind probe găsite la mii de ani sau la mii de kilometri distanţă.
Mihai Eminescu a înţeles importanţa istorică şi contribuţia inestimabilă a Daciei şi a regilor ei în evoluţia societăţii noastre.  Numele unei ţări este cartea de vizită a ţării respective, este oglinda unică, prin timp, care-i reflectă, sintetic, imaginea atât în interior, cât şi pe plan mondial. Când spunem sau când auzim spunându-se numele unei ţări, gândul ne duce la poziţia ei geografică, la limbă, la istorie, la nivelul de civilizaţie, la oamenii care locuiesc acea unică ţară.  Numele unei ţări este simbolul distinctiv al acelui teritoriu şi al locuitorilor lui.
O scurtă incursiune în procesul care a adus la alegerea cuvântului „România” ca nume al ţării noastre este foarte utilă pentru a demonstra că acest nume a fost nu numai neinspirat, dar profund neconcordant cu adevărul istoric. Ţara noastră avea un nume, Dacia, nume cu rezonanţă majoră în lumea antică, nume cunoscut şi apreciat pe tot cuprinsul Europei. De ce acest istoric nume a fost schimbat cu un altul, străin de istoria noastră şi care ne aminteşte de momente dureroase şi umilitoare ale înaintaşilor? De ce nu a primat raţiunea? De ce nu a primat mândria? De ce nu a primat logica?
Vasile Alecsandri a fost, poate, cea mai proeminentă personalitate din timpul Unirii şi probabil că ar fi fost ales Domn al Moldovei dacă nu i-ar fi convins pe toţi cei cincizeci de candidaţi să renunţe şi să-l aleagă pe Ioan Cuza, care era colonel, om practic, bun administrator (fost prefect de Galaţi ), aşa încât colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate, în 5 ianuarie 1859, ca Domn al Moldovei şi, în 24 ianuarie, şi al Munteniei, tot în unanimitate. Ca atare, A.I.Cuza a devenit Domn al Principatelor Unite. Ale cui Principate Unite? Ale Daciei? Ale României? Ale Moldo-Vlahiei? Numele dat ţării nu avea… nume! O unire presupune rezultatul combinat a cel puţin două elemente. În acest caz, cele două elemente erau ţările care s-au unit: Moldova şi Vlahia (Munteania). În noul nume al ţării noastre nu apărea, însă, denumirea niciunei ţări componente care formase Unirea. Ca atare, Noi devenisem (cel puţin pentru un timp) Principatele Unite ale… nimănui!  Normal şi firesc ar fi fost ca numele noii ţări – formate din unirea a două principate – să fie numele străvechi şi ilustru al pământului strămoşesc, numele „Dacia”.  Şi, totuşi, se pare că Alecsandri şi-a impus punctul de vedere convingându-i (cu ce argumente… nu ştim) şi pe Kogălniceanu şi grupul acestuia (pro Dacia) să accepte noul nume, „Principatele Unite Rumâne”.
Marile puteri europene au interzis atunci folosirea termenului de „Principatele Unite Rumâne”, pe motiv că Romania (Imperiul Roman de răsărit) de la sudul Bulgariei abia dispăruse. Aşa că ne-am numit „Principatele Unite ale Moldo-Vlahiei”. Dar de ce nu ale Daciei?!
Se ştie că revoluţionarii de la 1848, din ambele principate – în care la loc de frunte erau Bălcescu şi Alecsandri – au avut ca obiectiv principal unirea câtorva provincii ale vechii Dacii – Muntenia, Transilvania şi Moldova – într-un singur stat, cu numele de „Dacia”.
Ideea istorică de „Dacia” a fost omniprezentă în spiritul revoluţionar de atunci. Cu câţiva ani înainte de revoluţie (1845- 46- 47 ), Nicolae Bălcescu a scos – împreună cu August Treboniu Laurian – prima revistă istorică din ţara noastră, „Magazinul Istoric pentru Dacia”. Mihail Kogălniceanu, aproximativ în aceeaşi perioadă, a editat revista „Dacia Literară”, revistă care apare şi azi la Iaşi. Vasile Alecsandri însă, a publicat poeme istorice, cum sunt „Dan, căpitan de plai”, „Dumbrava roşie” şi „ Sentinela romană”, apreciate de rege şi de oficiali, dar contestate de marele public şi de marii cărturari ai vremii. Nocivitatea gândirii lui Alecsandri este evidentă în versurile poeziei „Sentinela romană” :
„Din vârful Carpaţilor
Din desimea brazilor
Repezit-am ochii mei
Ca doi vulturi sprintenei
Cu văzutul ce văzui
Şi pe cine întâlnii
Văzui semen de oştean
De-a împăratului Traian
Maica Roma cea bătrână
Mi-a pus arma asta-n mână
Şi mi-a spus cu glasul ei
Fiule, oşteanule!
Tu din toţi ai mei copii
Cel mai tare-n vitejii
Mergi în Dacia grăbeşte
Pe barbari (adică pe daci, n.a.) îi risipeşte…
Sosit-am şi am învins.”
Spre deosebire de oficiali şi de rege, scriitorii şi iubitorii de poezie nu au primit cu căldură versurile lui Alecsandri.  Alexandru Vlahuţă şi Barbu Ştefănescu Delavrancea şi-au manifestat protestul, mai ales că Alecsandri a primit un premiu care ar fi trebuit să-i fie atribuit lui Eminescu (atunci, pe moarte).
Cam în acelaşi timp, poetul George Coşbuc elogia eroismul dacilor în cunoscutul poem: „ Decebal către popor”:
„Viaţa asta-i bun pierdut
Când n-o trăieşti cum ai fi vrut.
Şi-acum ar vrea un neam călau
S-arunce jug în gâtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
………………………………………….

Din Zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori;
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit,
Dar nu-i totuna Leu să mori
Ori Câine-nlănţuit.
…………………………………..
Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!
E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vânzător vândut
Să iasă dintre noi!”

Lupta eroică a dacilor şi personalitatea uluitoare a ultimului rege al naţiunii noastre dacice, Decebal, au fost imortalizate în versuri de adâncă vibraţie patriotică de către mulţi artişti contemporani ai cuvântului. Printre ei, Marin Sorescu se remarcă printr-o lirică de o necontestată originalitate. În remarcabila sa poezie patriotică „Bărbaţii”, sunt eternizaţi în versuri-simbol mari conducători ai ţării: Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun, dar, peste toţi, ca un rege al regilor, străluceşte Decebal:
„ Deasupra tuturor, în turla neagră
Pe norii de otravă Stă Decebal.”
Metafora „nori de otravă” este o aluzie dureroasă la agresiunea romană care ne-a călcat glia străbună. Pentru apărarea ei, a gliei străbune, am plătit un tribut scump de jertfă şi sânge. În ciuda jertfei supreme, Decebal „stă” neclintit şi demn „deasupra”, într-un prezent etern, ca o perpetuă aducere-aminte.
Dacă, printr-o minune, am putea înţelege, măcar parţial, lupta, durerea şi jertfa strămoşilor noştri daci care au fost furaţi, trimişi în sclavie, zdrobiţi şi ucişi de către hoarde agresive de năvălitori, nu acelaşi lucru putem spune despre recenţii diriguitori ai ţării noastre; pe ei nu-i putem înţelege, pentru că a slăvi un asupritor şi, mai mult, a da ţării tale numele cetăţii de unde au venit năvălitorii este un act de umilire, este un act de continuă subestimare a propriului popor.
Un deosebit de sensibil şi profund poet al patriei noastre adevărate, Dacia, Pavel Codruţ, evocă – în „Sămânţa geto-dacă” – nu numai un tablou dureros de realist al înfrângerii dacilor, dar şi speranţa unui neam milenar care renaşte din „recea carapace dacă”:
“Ploua cu spaimă şi durere
Peste cetatea mea învinsă,
Cădeau bărbaţii în tăcere,
Murea un Zeu cu tâmpla ninsă…
Ardeau străbunele altare,
Se coborâse Ceru-n bernă,
Treceau oştirile barbare
Peste cetatea mea eternă.
Stam gol pe vechile altare,
Priveam tăcut oştiri străine,
Lovind în trupu-mi de cleştare,
Făcându-mi templele ruine.
În recea carapace dacă,
Eram sămânţa de milenii,
Un bob de jar sortit să facă
Un foc splendid, la semnul vremii”
Poezia noastră contemporană are valori care rămân înscrise cu mândrie peste decenii şi secole în analele literaturii. Unul dintre poeţii actuali, Adrian Păunescu, şterge praful uitării şi al ignorării dacilor rostind răspicat o convingere care îl onorează şi care ne onorează deopotrivă pe noi toţi, cei care simţim flacăra nestinsă a marilor înaintaşi. „Din nou, dacii liberi” este o poezie- testament care va străbate veacurile:
Noi n-am avut nevoie
Să luam adeverinţe
Că vieţuim acasă,
În patrie la noi,
Am fost şi vom rămâne
De-a pururi dacii liberi
Şi iubitori de pace,
Şi vrednici de război.
………………………………….
Numiţi şi Ţara noastră
Cu numele ei dacic
……………………………
Aceasta dăm de ştire,
De sub pamântul nostru,
Urmaşilor în care
Reînviem acum.”
Alături de poeziile care i-au dat locul de frunte în literatura noastră, Eminescu a avut o vastă activitate de gânditor şi ziarist. Mi-am îndreptat atenţia asupra întregii lui activităţi, întrucât are legătură cu ideea naţională şi l-am studiat pe Eminescu, îndrăgostitul de neam şi de ţară, evocatorul trecutului măreţ, optimistul care trasează căile pe care neamul trebuie să tindă spre a deveni un factor de ordine şi de civilizaţie la gurile Dunării, dar şi pe criticul neîndurător care a scos în evidenţă tarele vieţii noastre politice şi sociale şi a biciuit tot ce i se părea primejdios pentru viaţa naţiunii. Reactualizarea ideologiei lui Eminescu dă naştere la reacţii puternice şi azi. Unii l-au socotit pe Eminescu prea puţin naţionalist, alţii – prea mult obsedat de ideea naţională. Pe vremea studiilor la Viena, i se aruncă acuzaţia de cosmopolit şi vândut străinilor, la una din adunările Societăţii „Romania Jună”. Chiar şi Hasdeu, în articolul său din „Columna lui Traian” (23 august 1871), îl socoate pe Eminescu cosmopolit. Ceea ce-i mai interesant e că, după moartea lui, deşi era uşor să i se cunoască activitatea ziaristică întru apărarea cauzei naţionale a românilor din Ardeal, din Bucovina, din îndepărtata Macedonie, lui Eminescu încă i se mai aduce acuzaţia de-a fi fost prea puţin naţionalist.
Societatea „Reînvierea Daciei” (Dacia Revival ), membrii acesteia din toate colţurile lumii nu înţeleg de ce oficialităţile române continuă să îi ignore pe dacii care au luptat şi s-au sacrificat pentru apărarea Ţării, dar, în acelaşi timp, continuă să ridice osanale romanilor cuceritori care nu au fost pentru noi decât nişte agresori, nişte cotropitori. „Ceva este azi putred în… Dacia”, am putea spune şi noi parafrazând un celebru personaj „danez” dintr-o la fel de celebră piesă de teatru shakespeariană.
Şi totuşi, la doi ani după revoluţie, s-a propus în Parlament schimbarea numelui Republica Socialistă Română în Dacia. S-a ridicat însă o persoană total neinspirată şi i-a mustrat pe parlamentari : “Cum să-i dăm numele ţării noastre ca al maşinii lui Ceauşescu?” Cu o astfel de întrebare (chiar retorică) nu vom ajunge nicăieri niciodată.
Avem nevoie de oameni care să aibă curajul să spună adevărul şi care să trezească din amorţire mândria oamenilor, fiindcă de adevăr nu trebuie să ne fie frică.
Noi suntem urmaşii dacilor şi, de aceea, ţara noastră – în sufletul nostru – a fost, este şi va fi DACIA. Eminescu îmbrăţişează cu dragoste trecutul strămoşesc, evocă figurile  măreţe ale neamului, împrejurările de viaţă, se lasă biruit de contemplarea ruinelor rămase mărturie.  Deşi, în tinereţe, Eminescu părea mândru de originea noastră latină, el întotdeauna a vorbit cu deosebită dragoste de eroicul popor dac. În ultimii ani, spre 1889, declară cu toată convingerea: “În România totul trebuie dacizat!”. Poporul dac formează subiectul câtorva opere literare ale lui Eminescu, rămase, din păcate, neterminate. Într-o poezie numai schiţată, el vorbeşte de glorioasa rezistenţă şi eroica moarte a lui Decebal şi a tovarăşilor lui; în alte poezii neterminate se vorbeşte, de asemenea, de eroismul dacilor; într-un manuscris se află planul unui poem în patru cânturi intitulat “Decebal”. În daci, Eminescu vede un popor plin de nobleţe, de iubire de patrie şi de libertate: „Era un popor brav acela care-a impus tribut Romei. Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de dispreţ, şi a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n’a fost şi nu va fi ruşine niciodată”.
Personal, cred azi că a fi dac nu este o calitate, ci un dat. Nu am ales să fim DACI, ci ne-am născut DACI. Pentru cine este familiar cu ideologia şi psihologia manipulării maselor, nu este nimic nou ceea ce am spus şi scris în repetate rânduri : „Pentru lichidarea unui popor (să spunem a celui dac), se începe prin a-i altera, a-i şterge memoria: îi distrugi cultura, cărţile, religia, istoria şi apoi vine altcineva care îi va scrie alte cărţi, îi va da altă religie, altă cultură, îi va inventa o altă istorie (de origine latină ori slavă -vezi 1944- , după momentul politic). Între timp, poporul începe să uite ceea ce este sau ceea ce a fost iar cei din jur vor uita şi mai repede: limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturală. Noile forme istorice vor aduce elemente şi simboluri noi de adoraţie care le vor îndepărta pe cele originare. Din vechiul start spiritual vor rămâne undeva, la un etaj inferior al cunoaşterii, numai câteva cuvinte, expresii, tradiţii, impresii, fragmente, nume de localităţi, munţi şi ape, fără un înţeles aparent. Formele vechi care, cândva, au ocupat valenţa transcendentalului, vor fi deplasate de formele noi, care vor dicta componenţa şi funcţiile «noului popor». Oare chiar aşa s-a întâmplat cu noi în ultimii 150 ani ?”.
Când, nu de mult, nemţii se considerau un popor pur, arian, refuzând să-şi accepte originea aşa cum era ea, noi toţi i-am condamnat; şi am avut dreptate. Când un grup de „neinspiraţi” ne-au schimbat istoria, fluturându-ne în faţă una mai „nobilă” decât cea adevărată, dacică, mulţi dintre noi s-au grăbit s-o accepte „cu mândrie” iresponsabilă. Lupta noastră prezentă cu aceşti invalizi intelectuali este, azi, deosebit de grea; o minciună repetată tinde să devină „un adevăr” aproape de nezdruncinat.
Alexandru Humbold afirmă: „… maturitatea unui popor se manifestă în momentul când îşi acceptă istoria aşa cum este ea, bună ori rea”.
Astăzi, după ieşirea de sub dictatura bicefală ceauşistă, ţara noastră, poporul nostru, naţiunea noastră sunt încă în procesul redobândirii conştiinţei naţionale, atât în interior cât şi în exterior, în cadrul integrării europene. În lupta pentru recunoaşterea adevăratei istorii a poporului nostru trebuie să desfiinţăm zeflemeaua lichelei istorice cât şi scepticismul invalizilor intelectuali, a amatorilor de diversiune în viaţa culturală, şi să promovăm adevărul aşa cum este el, bun sau rău.  Ştim cu toţii că este foarte greu să schimbi o părere falsă, fiindcă e înrădăcinată de secole prin manualele şcolare, prin tomuri de istorie, cărţi, articole, studii de aşa-zisă „romanistică”, intervenţii la radio şi la televiziune.  Bucuria de a descoperi o magistrală istorie daco-getă a strămoşilor noştri precum şi dorinţa firească de a face cunoscută această istorie m-au determinat să înfiinţez, în anul 1999, Societatea „DACIA REVIVAL” („Reînvierea Daciei”), cu sediul în New York. Societatea îşi propune să aprofundeze studiile privind istoria veche a Daciei. Un public tot mai larg apreciază eforturile noastre de a repune adevărul dacic pe masa diversificată – şi uneori eronată – a istoriei omenirii. În concluzie, a-ţi iubi naţiunea căreia îi aparţii este ceva natural: este o onoare şi o datorie.

Adendum
Fără voia lui, Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România. Cea mai însemnată parte a activităţii sale a fost dedicată gazetăriei şi politicii. Din 1876, Eminescu devine ziarist profesionist – ocupaţia sa principală până la sfârşitul vieţii. Debutează la „Curierul de Iaşi” apoi, în 1877, este redactor la „Timpul”; din 1880, redactor-şef şi redactor pe temă politică până în 1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este introdus cu forţa într-un ospiciu. Poliţia, sub comanda Puterii de stat, îl transformă astfel pe Eminescu într-unul dintre primii deţinuţi politici ai statului modern român. Oricum, este primul ziarist căruia i se pune căluş în gură în această manieră dură.
Eminescu duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, este intransigent atât faţă de politica de opresiune ţaristă (,,o adâncă barbarie”) cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar. În 1882, Eminescu participă la fondarea unei organizaţii cu caracter conspirativ, înscrisă de faţadă ca ,,Societatea Carpaţii”. Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze, organizaţia din care făcea parte Eminescu este atent supravegheată. ,,Societatea Carpaţii” era un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea la Ţară.
Eminescu, redactorul principal al ziarului „Timpul”, a făcut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvăneni de naţionalitate română sarcina, pe timpul vacanţei lor în patrie, de a contribui la formarea opiniei publice în favoarea unei ,,Dacii Mari”. Domnul Sacanurea, redactorul adjunct de la „România liberă”, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit cărora românii de acolo îi aşteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor”. (Arhivele St. Buc., Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.- Akten, K.159)
O notă informativă a baronului von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, denunţa articolul lui Eminescu din „Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului în România. În 1883, Eminescu realizează un tablou al maghiarizării numelor româneşti în Transilvania şi îl ridiculizează pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate.
La 28 iunie 1883, M. Eminescu este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate, desigur, toate normele legale şi i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi lichidare civilă la care au participat inclusiv ,,apropiaţi” interesaţi prin diferite mijloace. Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României, nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I prin care Germania ameninţa cu războiul, în timp ce Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.
Guvernul a desfiinţat ,,Societatea Carpaţii” chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. O dată cu arestarea şi internarea la ospiciu a lui Eminescu, au fost organizate razii şi percheziţii ale sediului „Societăţii Carpaţii”, au fost devastate sediile unor societăţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor. Exact în această zi trebuia, de fapt, să se semneze Tratatul secret de alianţă dintre România şi Tripla Alianţă, formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Tratatul însemna aservirea României Austro-Ungariei în primul rând, ceea ce excludea revendicarea Ardealului.
Ce urmează este un coşmar bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberată şi va duce la moartea sa. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi toate documentele – cică să nu fie distruse – depunându-le la Academie după ani buni. Eminescu nu şi-a mai văzut niciodată corespondenţa, cărţile, notele. În manuscrisele din acei ani, cele care au scapăt nedistruse de Maiorescu, sunt însemnări derutante care arată nivelul la care era hotărât să acţioneze Eminescu ca lider al „Societăţii Carpaţii”. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecinţelor unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat ,,subversive”, mergând până la o răsturnare a lui Carol.
Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile a lui Eminescu, se insistă pe activitatea sa poetico-romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otrăvit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu frânghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă destinul, dar nu cedează până în ultima clipa. În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde poetul colaborează anonim la câteva ziare şi reviste, iar la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu este o polemică ce va zgudui guvernul, rupând o coaliţie destul de fragilă, de altfel, a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este „bietul Eminescu”. Şi tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi înternat din nou la balamuc, în martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit iar opera sa politică pusă la index. Defăimarea sa nu a încetat nici astăzi, la mai bine de 120 de ani de la uciderea sa. Adevărate campanii continuă şi azi. I se fac rechizitorii şi procese de intenţie şi este denigrat de anti-români. Să vedem numai unul dintre cei care are ce are cu M.Eminescu, el, H. R. PATAPIEVICI fiind preşedintele Institutului Cultural Român!!!!!1
“Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după gramadă, la semnul fierului roşu …” “…. feţe patibulare … maxilare încrâncenate… … guri vulgare …. trăsături rudimentare …. o vorbire agramată şi bolovănoasă …” (Din volumul “Politice”publicat la Humanitas în 1996).
Şi la ce surprize să ne mai asteptăm din partea patibularului Patapievici care scrie: “Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim”(?) După el, “Eminescu este cadavrul nostru din debara.”!! (Din civicmedia.ro Jan 15, 2007 Adevărul despre Eminescu) Astfel de cuvinte sunt o blasfemie pe care istoria o va repudia.
Revoluţia sociologică din învăţământul superior care a avut loc după 1990 a adus azi la putere în România „studioşi” care fac alergie la auzul cuvântului naţie – naţionalism şi sunt gata să pună mâna pe constituţie şi s-o aplice aşa cum vor ei, când aud cuvintele: Dacia, tradiţie, patriotism; aşa că Eminescu nu mai poate exista în această ţară „a dânşilor”. Din punct de vedere politic, azi, pentru „adevăraţii intelectuali români”, Eminescu pare a fi irecuperabil.
Pentru ei, Eminescu nu mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentinţa „eşti învechit”. Iar cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este „învechit”. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. (H.-R. Patapievici, „Inactualitatea lui Eminescu” în Anul Caragiale în Flacăra, nr. 1-2, 2002, p.86)
Şi totuşi, pentru noi, cei ce ne mândrim cu originea noastră dacă şi cu moştenirea de excepţie a lui Eminescu, îndemnul marelui poet-gânditor rămâne, peste timp, ca un memento ce se cuvine urmat, un memento sculptat în cuvinte nemuritoare a căror semnificaţie este la fel de actuală acum, aşa cum a fost în secolul trecut: „În România totul trebuie dacizat”.
Dr. NAPOLEON SĂVESCU

CUCERIREA SUMERULUI (IRAKULUI) de catre carpato-dunareni

De la noi a inceput scrisul!
Aceiasi pelasgi, arieni, carpato-danubieni nu numai c-au
cucerit toata Europa ci au populat-o, dar s-au risipit spre
Rasarit patrunzand prin nord-vestul Chinei (vezi mumiile
de la Tarim Bassin), continuandu-si drumul pana-n insulele
Japoniei, ori coborand in sudul Asiei si cucerind India (vezi
macelul de la Mohendjo-Harappa). Faptul c-au cucerit Anatolia
(vezi poporul hittit), Asia Mica (ramanii troieni), nordul Africii
(ga-ramanii), nu inseamna ca ei s-au oprit aici.
Faptul c-au cucerit Sumerul, Mesopotamia, (zona Irakului
de azi), aducand cu ei prima scriere, cea pictografica, a fost
confirmat si prin descoperirea celor trei tablite de lut de la Tartaria
– pe raul Mures, in anul 1961.
In anul 1877 un diplomat francez, Ernest de Sarzec,
viceconsul in portul Basra din Capul Golfului Persic, va descoperi
o civilizatie uitata acolo, pe teritoriul Irakului de azi. Cu un serviciu
plictisitor, obosit de calarit, vanat de pasari ori alte animale
salbatice, Sarzec, care isi crease un apetit arheologic prin
serviciile avute prin Egipt si Etiopia, este anuntat de un director al
unui oficiu postal francez de existenta in zona numita Tellon, cam
la 155 de mile sud-est de Bagdad, a unor inscriptii antice ciudate pe
caramizi, impreuna cu corpul unei statui umane. Sarzec, intrigat si
avand probabil spiritul aventurierului gata de orice, va fugi pana la
Tellon, va angaja localnici si sapaturile vor incepe, uitand sa-si
anunte superiorii francezi ori sa ceara permisiunea autoritatilor
otomane locale. El isi va face o colectie personala de figurine,
257
cilindri, peceti, tablete cu inscriptii ciudate pe care  le va
transporta in Franta pentru a le vinde muzeului Louvre in anul
1881 pentru suma de 130.000 franci. Chiar daca expertii muzeului
nu au realizat pe moment ce achizitionasera, ei ”isi vor da seama mai
tarziu. Aveau in mainile lor obiecte ce apartineau unei societati
pierdute in negura istoriei, unei societatii mai vechi ca cea
babiloniana ori assiriana care ii urmase. Ei aveau in mainile lor
civilizatia sumeriana, veche de 6.000 de ani. Exhumarea civilizatiei
sumeriene, carpato-danubiene, gasirea unor tablite de lut care de
fapt reprezentau o intreaga biblioteca a antichitatii, va deschide o
usa spre trecutul indepartat al omenirii. Dar ce era cel mai
important la acesti sumerieni, era faptul ca stiau sa scrie. Aparent
acesti sumerieni au sosit in doua etape in acel spatiu dintre fluviile
Tigru si Eufrat, suprapunandu-se peste o populatie asa-numita
presumeriana, negroida, descoperita-n urma sapaturilor lui
Leonard Woolley, in 1929. Ei, sumerienii, aveau o legenda despre
Potop unde eroul principal Ziu-Sudra hotaraste sa se aseze pe
pamantul Dilmun, de unde rasare soarele, indirect aratand ca el
venea dinspre apus. Legenda acestui potop ai a eroului sau Ziu-
Sudra (cuvant arian compus; Zeul Sudra), a fost gasita- in templul
de la Nippur, printre 35.000 de tablite de lut, avand inscrisa aceasta
poveste. Meritul de a le fi descifrat i-a revenit lui Sir Henry
Rawlinson, in 1880. Legenda Potopului si supravietuitorului lui, va
fi preluata dupa cateva mii de ani de predecesorii lor semitici
babilonieni si asirieni. Supravietuitorul Potopului se va numi Ut-
Napishtim, care si va spune povestea lui Gilgamesh.
Potopul descris de Ziu-Sudra se presupune ca s-a intamplat in
anul 4250 \.i.H. Mai avem si versiunea Hibru, a Potopului,
preluata( ca si nu zicem furata) din legendele Mesopotamiei, pe
care o gasim si in Biblie. Dar, ca si la sumerieni, gasim legenda
Potopului si la vedici. Astfel, in Book III, Brahmanism, ch.I,
The Early Vedic Religion, p. 189, in Sata Patha-Brahmana, gasim
cea mai timpurie descriere a Potopului, unde Manu, un OM sfant,
a fost anuntat de catre un peste despre potopul care va matura
toate animalele si toti oamenii de pe Pamant. El, Manu, va
construi o corabie pe care se va salva de Potop. Aceasta il va purta
dincolo de munte, iar cand Potopul va dispare, El va fi singurul
258
supravietuitor, singurul OM lasat pe Pamant. O fiica se va naste,in
mod misterios si, in final, lumea va fi repopulata cu fiii lui Manu
(vezi http://www.talkoriginis.org/faqs/faqmeritt/flood.html). Asa ca
mitul Potopului apare la inceput la vedici si sumerieni, fiind

imprumutat de babilonieni, evrei si crestini. Si daca ne luam
dupa Biblie, Potopul a avut loc in 2000 i.d.H., cand piramidele
egiptene existau deja. De ce oare Potopul nu le-a afectat, nu a lasat
nici o urma pe ele!? Dar sa revenim la Tartaria si la originea
poporului cuceritor al Sumerului.
Cam la 20 km de T‘rt‘ria, se afla colina Turdas. Acest deal a fost
sapat inca de la sfarsitul veacului trecut. Imi amintesc, copil fiind,
cand tatal meu facea masuratori topografice in acea zona, satenii
fiind foarte mandri de secretele si misterele locurilor. Cand sapaturile
arheologilor pareau ca luasera sfarsit, si ca nimic nou nu mai era de
gasit in zona Tartariei, iata ca deodata se descoper,in stratul cel mai
de jos al colinei, o groapa umpluta cu cenusa. Pe fundul acesteia se
gaseau doua statuete ale unor idoli stravechi si uitati, o bratara din
scoici marine si trei tablite de lut, micute, acoperite cu niste
mazgalituri. Alaturi de acestea se gaseau oasele dezmembrate si
arse ale unui adult. Surpriza nu a fost numai la gasirea acestor lucruri,
ci dupa cercetarea acestor tablite cu carbon radioactiv C14. Tehnica
utilizarii C14 pentru datarea unor obiecte arheologice apartine
profesorului american Willard Libby de la Universitatea din Chicago,
pentru care a primit si Premiul Nobel. Metoda lui este destul de precisa,
avand o eroare de numai +-50-100 de ani. Astfel tablitele cu
scrierea pictografica au fost evaluate ca apartinand anilor 5300-
5200 \.d.H., insemnand, de fapt, mai mult de 7000 ani vechime,
apartinaand culturii carpato-dunarene Vincea-Turda.
Trebuie sa mentionam si numele descoperitorului acestor
tablite – dl Nicolae Vlasa (Fig. 5). Dupa parerea cercetatoarei
americane Marija Gimbutas ele aurevolutionat conceptia privind
aparitia scrisului fiind considerate primul mesaj scris i”n istoria
omenirii, cu 1.000 de ani inaintea primelor tablite scrise
sumeriene. Faptul c‘aEuropa a inceput la noi, on Balcani, nu mai
este un secret pentru nimeni, faptul ca prima roata s-a descoperit
tot pe teritoriul nostru carpato-danubian (in zona Ungariei de azi)
de asemeni nu este ceva nou, dar ca prima scriere aparuta in lume
259
ne apartine tot noua, carpato-danubienilor, pentru unii a fost mult
prea mult. Nu este simplu sa ridici valul a 7000 de ani si sa spui:
De la noi a inceput Europa sa existe. De la noi a inceput scrisul in
lume; noi suntem adevaratii parinti ai Europei de azi.
Taceau martorii stravechiului ritual, al adultului ars langa doi
idoli, dar vor tacea si inscriptiile de pe tablite? Poetul rus Andrei
Nadirov din Leningrad, orientalist de pregatire, a scris, avand o
imaginatie si inspiratie unica, o frumoasa si sensibila poezie:
O timp strabun – a ta stihie
S-a potolit gonind prin hau,
Strig: unde esti tu Tartarie?
Prin vremuri n-aud raspunsul tau.
Se-ascunde gandu-n departare
Desertul uitarii, mut
Dar a-nviat a ta chemare
In micul si-mpietritul lut.
El a sosit ca ciocarlia
Solia fratilor pre-daci
Nu, n-ai pierit in vesnicia
Care-i ucide pe cei dragi
Aud iar glasul Tartariei
Un colt de val e destramat
Si caut a ei slava vie
Ce inca nu a rasunat
Sa-i multumim poetului rus, Andrei Nadirov, si nu numai lui.
Sa nu-l uitam pe arheologul rus V. Titov care crede ca scrierea
primitiva din Tarile Egeene (Marii Tracice) isi are originea in
Balcanii mileniului IV d.H. si nu a aparut sub influenta
indepartatei ]Tari Sumer, dintre cele doua rauri, Tigru si Eufrat. In
cartea sa De la Tartaria la Tara Luanei dl Paul Lazar Tonciulescu
(de unde am luat si traducerea poeziei de mai sus) spune ca pe
deasupra este cunoscut ca creatorii culturii balcanice Vincea, in
mileniul V i.d.H., au trecut prin Asia Mica in Kurdistan si
Huzistan, unde in acea vreme se stabilisera pre-sumerienii.
260
Academicianul bulgar Vladimir I. Georgiev, intr-un interviu
publicat in revista Magazin istoric #3/1972 despre originea
scrisului: Mesopotamia sau sud-estul Europei , face urmatoarele
precizari: tablitele de la Tartaria sunt cu un mileniu mai vechi decat
monumentele scrierii sumeriene. Daca in toate cele trei cazuri (n.n.
– tablitele de pe Mures – Tartaria si cele din Bulgaria de la Karanovo
si Gracialnita) este vorba de scris, atunci se impune o concluzie
surprinzatoare: avem de-a face cu cea mai veche scriere din lume.
Din nou trebuie sa le multumim savantilor rusi, respectiv lui
Boris Petrov care in anul 1975 a publicat in nr. 12 al revistei
Tehnica Tineretului si in volumul Tainele veacurilor,
Moscova, 1975, p.171-179 – articolul Cuvintele vii ale Tartariei,
in care traducea scrierea ideografica de pe tablita rotunda, pornind
de la echivalentele sumeriene.
Dar au fost si altii ca sumerologul german Adam Falkenstein
care a scris ca Tartaria ar fi aparut sub influenta Sumerului!!!!
Ori altul ca M.C. Hood care sustinea ca negustorii
sumerieni au vizitat pe vremuri Transilvania (?!) si ca tablitele
acestora au fost copiate de bastinasi. Toate ar fi fost bune, dar,
cum poti copia ceva ce nu exista inca, scrierea sumeriana aparand
1.000 de ani mai tarziu iar carbonul radioactiv C-14 putand face
greseli numai de +/- 50-100 de ani.
Alti specialisti si mai
putin inspirati au legat
scrierea de la Tartaria de
cea cretana, dar aceasta
din urma va trebui sa mai
astepte 2.000 de ani pana
sa apara! Sumerologul
rus Boris Petrov reda un
tabel asemanator celor
de la Tartaria pe care-l
voi completa cu anii
aparitiei lor.
Un alt sumerolog rus,
A. Kifisin, a publicat in
aceeasi revista Tehnica
Molodioji noi date
precum si o harta speciala.
261
Unul dintre cele mai vechi alfabete de
pe teritoriul nostru, este, si cel al plutarilor
de pe Bistrita, asa cum ni-l prezinta
N. Densusianu in Dacia Preistorica.
Intocmita, privind influenta pe care au exercitat-o asupra lumii
antice, si in special asupra vechii Elade, Egiptului, Sumerului si
Chinei, cultura carpato-dunareana.Daca comparam harta acestuia
cu acea a lui Gordon Childe The Aryans – The History of
civilization 1993 – Barnes & Noble, p. 176-177 (Fig. 45), vedem
ca altii trebuie sa ne descopere istoria formidabila pe care o avem
dar refuzam sa o cunoastem.
Cercetatoarea americana Marija Gimbutas considera ca
aparitia acestei culturi apartinand Neoliticului formeaza vechea
cultura europeana, pe care o situeaza intre 7.500-3.500 i.d.H., cu o
populatie pre indo-europeana si care cunoaste apogeul
dezvoltarii sale intre anii 5.000-4.000 i.d.H.
Acelasi A. Kifisin spune cs aparitia pe neasteptate, intr-o
forma pe deplin dezvoltata, a scrierii sumeriene la sfarsitul
mileniului IV i.d.H., indica faptul ca ea trebuie sa se fi format in
alta parte (pe teritoriul nostru Ð n.a.).
In nr. 8/1980 al revistei Convorbiri literareÓAriton Vraciu,
in articolul intitulat Limba si scrierea traco-dacilor spune ca
semne identice celor de la Vincea au fost descoperite la Troia.
Asa ca, oricat ar parea de paradoxal, inventatorii scrierii
sumeriene nu au fost sumerienii ci carpato-danubienii din zona
Transilvaniei.
Dar sa vedem cum au fost interpretate scrierile pictografice
de pe tablitele Tartariei.
1. Simbolul a doi tapi avand intre ei un spic ar reprezenta
bunastarea obstei care se ocupa de agricultura si cresterea animalelor.
2. A doua tablite, cea impartita in linii orizontale si verticale
avea in fiecare sector zgariate diferite imagini simbolice, care au
fost considerate totemuri. Daca comparam desenele de pe tablita
noastra cu cele de pe vasul ritual gasit la Dejamet-Nasra, vom
remarca similitudinea dintre ele. Pe cea sumeriana gasim un
animal (un ied?), un scorpion, un cap de om sau zeu, un peste, o
constructie ciudata si, in sfarsit, o pasare. Inscriptia trebuie citita
circular, in jurul gaurii tablitei si in sensul invers acelor de
ceasornic. Totemurile tablitei #2 de la Tartaria sunt aranjate in
aceeasi ordine. Sa fie o simpla coincidenta grafica? Sa nu uitam ca
262
semnele enigmaticei scrieri proto indiene de la Harappa sunt
similare cu cele din Insula Pastelui, scrierea Kohau-Rongo-Rongo.
Nu cumva toate acestea au o origine comuna iar raspunsul este
faptul ca avem de-a face cu migrarea carpato-dunareana in diferite
etape ale vietii peste tot in lume?
3. A treia tablita de la Tartaria, cea rotunda, se pare ca este de
exceptie. Ea a fost identificata ca scriere sumeriana, avand scrise
pe ea urmatoarele:
4,NUN.KA.SA.UGULA.PI.IDIM.KARA.Si tradus ar
insemna:De catre cele patru conducatoare (,) pentru chipul Zeului
§aue (,) cel mai in vaarsta (preot suprem) (in virtutea) adancei
intelepciuni (,) a fost ars. La sumerieni, in cinstea marelui zeu §aue,
preotul suprem cand isi termina anii de conducere era ars.
In documentul de la Djamet-Nasra se mentioneaza cele patru
surori preotese care se aflau fiecare in fruntea unui grup tribal.
Asadar, la Tartaria s-a gasit trupul unui sacerdot, preot al cultului
zeului §aue, ars.
Ce legaturi sa avem noi cu acest cult, dar cu acest straniu zeu
§aue?
Ce cauta el pe meleagurile noastre cu 1.000 de ani inainte de
a-si face aparitia in Sumer (Mesopotamia – zona Irakului de azi?).
Dar cum se spune, cine cauta gaseste. Sa vedem ce putem noi
gasi acasa, in Ardeal! Azi, numele lui se gaseste peste tot in zona
adiacenta Tartariei si numai acolo. Acelasi prodigios scriitor, P.L.
Tonciulescu publica si o harta cu titlul Urmele zeului §aue
din care men]ionez:
Pe Valea Muresului, la sud de Turdas, gasim satul Saulesti.
La nord de Tartaria, tot pe malul stang al Muresului, avem
satul Seula;
Mai la nord intalnim Seulia de Mures, tot inspre nord gasim
satul Saula, comuna Ungheni (fosta Saula de Campie) (asa le place
urmasilor carpato-danubieni, romanii de azi, ss schimbe unele
nume de comune, sate, care pentru ei nu mai au nici un interes!)
In dreptul satului Seulia de Mures pe partea dreapta se varsa
in Mures raul Ludus, care are afluent paraul Saulia.
Intre izvoarele Crisului Repede si ale paraului Capulu
(afluent al Somesului Mic) avem satul Saulia.
263
In judetul Bihor, comuna Nojorid, avem satul Sauaeu.
Si daca ne deplasam spre Bistri]a-Nasaud, langa comuna Uriu
gasim satul Ili-Sua.
Pe valea raului Sieu, intre izvoare si confluenta cu Somesul
Mare, apare cu tot felul de variante ale numelui marelui zeu
sumerian(?) ca: §ieut, §ieu, §ieu-Magherul, §ieu-Magherul-
Vale, Cristur-§ieu, §ieu-Odorhei, §ieu Sf~ntul si tot asa pana sus
in Nord, spre Tisa.
Descoperim nume romanesti fara sens care, in antichitate,
7.000 de ani in urma, isi aveau sensul lor. Asa ca teoria nestiintifica
lansata de unii cercetatori sumerieni privind originea sumeriana a
tablitelor de la Tartaria, copiate ori uitate de un negustor
sumerian ratacit prin Transilvania acum 7.000 de ani, cu 1.000 de
ani inaintea nasterii Sumerului, este eronata (ca sa spunem
frumos). Faptul ca in Ardealul nostru zeul Sumerului, §aue, a fost
la el acasa cu o mie de ani inainte de a apare in Mesopotamia –
Sumer, nu face decat sa arate migrarea carpato-danubienilor spre
acele locuri. Este ciudat faptul ca ei, sumerienii, stiau sa prelucreze
aurul, metal care nu se gase[te in aceasta zona.In schimb, il gasim
(sau mai bine zis, il gaseam) din belsug la noi acasa. Tracii au fost
cei mai mari mesteri aurari ai antichitatii. Tot ei, sumerienii, au
introdus roata si carul, gasite in Europa pe teritoriul Daciei ca fiind
plecate de aici.
Sumerienii precum cealalta ramura carpato-danubiana-
ariana, care va cotropi India, erau albi, adorau ca zeu pe §aue, in
timp ce populatia cotropita, negroida – vor fi numiti Sag-gig
capete negre, avea ca zeu pe Gula.
Dar sa vedem daca, de acum 7.000 de ani mai putem gasi
cuvinte asemanatoare, rom~no-sumeriene: agar-ogor, annutimp
(an), ap-apa, ara- a strivi, aradu-sclav (argat), baharolar(
pahar), Bau Bau – solia regelui razboiului, buluuh – a pleca
in graba (buluc), butuk-ruptura (butuc), dur – cetate de piatra,
hidu – paznic de noapte (haiduc), la-la, lu-ai lui (lu), maru –
amar, nu – nu, sa – a sa, salatu – a insela, suti – a pune mana pe
ceva, a lua, a luti, ussuru – a elibera, a usura, zu – tu. Si-i mai
mullumim o data d-lui Tonciulescu pentru informatiile de mai
sus.
264
Dupa cum vedem, realitati de acum 7.000 de ani se mai
pastreaza in limbaj, toponimie si hidronimie.
Incinerarea mortilor, asemanatoare la daci ca si la sumerieni,
probabil a lasat expresia mort-copt. Personal, cred ca a sosit
timpul sa ne repunem istoria noastra in locul ei, si le spunem in
scoli copiilor nostri cine sunt ei si cine le sunt stramosii, sa fie
mandri de neamul de care apartin. Este o crima sociala sa nu le
dam romanilor ceea ce le apartine: MANDRIA DE NEAM si cea
mai frumoasa, bogatatie plina de demnitate istorie pe care un
popor a cunoscut-o candva. A sosit timpul sa nu ne mai lasam
jefuiti material si, in special, spiritual. Este o adevarata rusine sa i
se recunoasca de catre savanti straini calitatea de leagan planetar
de civilizatie iar tu, dac-roman, sa-ti declari dependenta culturala
de focare tarzii latine, grecesti, ori slave.
Domnilor istorici, a sosit timpul adevarului, a sosit timpul
sa le dam romanilor inapoi istoria lor milenara si mandria de
neam!
Bibliografie
1. Pr. B‘la[a, D., ´ara Soarelui sau Istoria Daco-Rom~niei, Ed. Kogaion, 1997
2. Bibliografia Rom~neasc‘ Veche 1508 Ð 1830, Tomul I, Ed. Academiei Rom~ne,
Bucure[ti, Stabilimentul Grafic, Kraus Reprint Limited, J.V. Socec, 1903
3. Bloch, R., Etruscii, Ed. §tiin]ific‘, Bucure[ti, 1966
4. ´ara nainte De Toate, Borda, V., E. Hrinciu, M. Marcu, Ed. ´ara Noastr‘, Bucure[ti,
1994
5. Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Literatura, Chi[in‘u, 1997
6. Cheikh, Anta Diop, Civilization Or Barbarism, An Authentic Anthropology, Lawrence
Hill Books, 1991, U.S.A.
7. Densu[ianu, N., Dacia Preistoric‘, Institutul de Arte Grafice ãCarol GoblÒ, Bucure[ti,
1913
8. Dr\mba, Ovidiu, Istoria Culturii [i Civiliza]iei, Ed. §tiin]ific‘ [i Enciclopedic‘,
Bucure[ti, 1985
9. Eminescu, Mihai, Poezii, Ed. pentru Literatur‘, 1964-65
10. Menon, Shanti, The First City Indus Valley, 2000 BC, Discover, p.67, December
1998, USA
11. Miulescu, N., Dacia ´ara Zeilor, Colec]ia Trika Ð Rom~nia
265
Epopeea poporului carpato-danubian
12. National Geographic Society, The Adventure of Archaeology, Washington D.C.,
1985
13. North, John, Stonehenge, A New Interpretation of Prehistoric Man and the Cosmos,
The Free Press, N.Y., 1996
14. The Rig Veda, Penguin Book, 1991
15. Schmandt Ð Besserat, D., Before Writing, University of Texas Press, Austria, 1992
16. Schmandt Ð Besserat, D., How writing came about, University of Texas Press, Austria,
1984
17. Time-Life Book, Anatolia: Cauldron of Cultures, Lost Civilizations, Alexandria,
Virginia, 1995
18. Time-Life Book, Etruscans: ItalyÕs Lovers of Life, Alexandria, Virginia, 1995
19. Time-Life Book, Lost Civilizations Ð Early Europe: Mysteries in Stone
20. Tonciulescu, P.L., De la T‘rt‘ria la ´ara Luanei, Ed. Miracol, 1996
266

Dr. Napoleon Savescu: Noi, romanii, stramosii tuturor popoarelor latine!

M-am intrebat de multe ori care este motorul schimbarilor pozitive intr-o societate si trebuie sa recunosc ca de cele mai multe ori sunt tinerii care refuza sa accepte un adevar relativ, mincinos, contestabil. Ei sunt cei ce nu sunt legati de interese politice ori religioase de moment, ei sunt cei ce cauta un adevar absolut. Deci pe ei ii indemn sa-si intrebe profesorii de istorie si de limba romana:

Cat la suta din Dacia a fost cucerita de romani ?
Si daca profesorul stie raspunsul: 14 % din teritoriul Daciei (care se intindea de la Vest la Est, de la lacul Constanta-Elvetia de azi si pana dincolo de Nipru).

Urmeaza alta intrebare: Cati ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei ?
Si daca profesorul va raspunde : numai 164 de ani, atunci puteti merge la urmatoarea intrebare:

Soldatii ‘romani’ chiar veneau de la Roma si chiar erau fluenti in limba latina ?
Aici le va fi si mai greu sa va raspunda, caci acei soldati ‘romani’ vorbeau orice limba numai latina nu! Cohortele aflate pe pamantul Daciei cuprindeau soldati din diferite parti ale imperiului roman, uneori foarte indepartate. Gasim Britani din Anglia de azi, Asturi si Lusitanieni din peninsula Iberica, Bosporeni din nordul Marii Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin , din partile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reti din partile Austriei si Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, pana si Numizi si Mauri din nordul Africii ( C.C. Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942,p.130).

Si ultima intrebare: cum a fost posibil ca intr-un asa de scurt interval istoric TOATA populatia Daciei sa-si uite limba si sa invete o limba noua, limba latina , de la niste soldati ‘romani’ care nici ei nu o vorbeau ?
Cand toate popoarele civilizate din lume initiaza, desfasoara si promoveaza valorile istorice care le indreptatesc sa fie mandre de inaintasii lor, gasim opinia unor astfel de ‘adevarati romani’, care, nici mai mult, nici mai putin, spun despre formarea poporului daco-roman: ‘soldatii romani au adus femeile si fetele dace in paturile lor si asa s-au nascut generatii de copii, care invatau numai limba latina de la tatal lor, soldatul ‘roman’…

Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug si de pe Nipru, acele sotii si fete de traco-geti si carpi, de la sute si sute de kilometrii departare ca sa fie ‘fecundate’ de soldatii ‘romani’?
Dupa parerea stimabililor, femeile daco-gete erau si ‘curve’, ba chiar si mute, nefiind in stare sa-si transmita limba stramoseasca copiilor lor! Cit despre noi, urmasii lor, cum ne-am putea numi altfel decat ‘copii din flori’ aparuti dintr-o aventura amoroasa a intregii populatii feminine dacico-gete, la care masculii autohtoni priveau cu ‘mandrie’, asteptand aparitia ‘samburilor’ noului popor si grabindu-se, intre timp, sa invete cit mai repede si mai bine noua limba, limba latina, cand de la sotii, cand de la fiicele lor (iubite ale soldatilor romani cuceritori) ba chiar si direct, de la soldatii romani navalitori ce le-au injosit caminele…

La Centrul Cultural Roman, pe data de 26 octombrie 1999, am aflat de la o alta somitate, de origine romana, prof.dr. in arheologie Ioan Pisso, ca dacii au invatat latina, de la romani, prin baile de la Sarmisegetusa lui Traian! De ce prin baile romane si de la niste soldati cam fara haine pe ei? Nu prea stiu ce a vrut sa spuna stimabilul profesor din Cluj despre barbatii daci, dar cred ca nici un roman, nici macar in joaca, nu are voie sa faca o astfel de afirmatie decat daca… de fapt tot dansii ne spun ca ne tragem din ‘doi barbati cu… ‘brate tari’ !

Astfel de declaratii ‘istorice’ te fac sa-ti doresti sa fii orice, numai roman nu ! Domnilor, Dacia a fost cotropita de romani in proportie de numai 14% si pentru o perioada istorica foarte scurta, de 164 de ani. 86% din teritoriul Daciei nu a fost calcat de picior de legionar roman. Este greu de crezut ca intr-o asa de scurta perioada istorica, dacii sa fi invatat latina , fara ca pe 86% din teritoriul lor sa-i fi intilnit pe soldatii romani. Dar daca nu de la romani au invatat dacii latina , atunci de la cine? – se intreaba aceeasi demni urmasi ai lui Traian?

Herodot ne spune ca, cel mai numeros neam din lume, dupa indieni, erau tracii. Iar Dio Casius ne spune si el: ‘sa nu uitam ca Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian si Decebal au fost razboaie fraticide, iar Tracii au fost Daci’. Faptul ca dacii vorbeau ‘ latina vulgara’, este ‘un secret’ pe care nu-l stiu numai cei ce refuza sa-l stie.

‘Cind sub Traian romanii au cucerit pe daci
La Sarmi-seget -usa n-au trebuit talmaci,
afirma Densusanu si as ta totul schimba,
Deci, dacii si romanii vorbeau aceiasi limba !’

Daca astazi se considera ca 95% din cunostintele acumulate de omenire sunt obtinute in ultimii 50 de ani, sa vedem cum si notiunile noastre despre istoria poporului daco-roman pot evolua. Cind nu de mult s-a publicat teoria evolutiei speciei umane in functie de vechimea cromozomala, s-a ajuns la concluzia ca ‘prima femeie’ a aparut in sud-estul Africii. Urmatorul pas urias a fost in nordul Egiptului, iar de aici, in Peninsula Balcanica.

Cind profesoara de arheologie lingvistica Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles, California, a inceput sa vorbeasca despre spatiul Carpato-Dunarean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a inceput sa existe, am fost placut surprins si m-am asteptat ca si istoricii nostri sa reactioneze la fel. Dar, din partea lor am auzit numai tacere.

Cind profesorii Leon E. Stover si Bruce Kraig in cartea ‘The Indo-European heritage’, aparuta la Nelson-Hall Inc., Publishers, 325 West Jackson Boulevard, Chicago, Illinois 60606, vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europa a mileniului 5 i.d.H., care-si avea locul in centrul Romaniei de azi, sa nu fim mindri?

Cind studiile de arheologie moleculara ne indreptatesc sa ne situam pe primul plan in Europa ca vechime, nu-mi este usor sa le raspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce spun inteligent altii despre noi si nici macar ce scriu eu. Studii impecabile cromozomale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea materna a unor mumii vechi de sute si mii de ani. Teoria genoamelor situeaza spatiul carpato-dunarean ca fiind, nici mai mult nici mai putin decat, locul de unde a inceput Europa sa existe, locul unde acum 44.000 de ani sosisera primele trei Eve si primul Adam…

Cand am scris ‘Epopeea Poporului Carpato-Dunarean’, si volumele ‘Noi nu sintem urmasii Romei’, ‘In cautarea istoriei pierdute’ si ‘Calatorie in Dacia – tara Zeilor’, m-am bazat pe astfel de cercetari, dar si pe cartea unei somitati in domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, Anglia, caruia I se publica, in anul 1993, la Barnes & Noble Books, New York, ‘The History of Civilization’ , ‘ The Aryans’. El exploreaza intr-un mod fascinant originea si difuzarea limbilor in Europa preistorica. Intre paginile 176-177 publica si o harta aratind leaganul aryenilor in timpul primei lor aparitii: si minune mare, spatial Carpato-Dunrean este cel vizat!

Cand roata, plugul, jugul, caruta cu doua, trei si patru roti apar pentru prima data in lume pe teritoriul nostru, dacic, cand primul mesaj scris din istoria omenirii se gaseste tot pe teritoriul nostru, la Tartaria, cand primii fermieri din Europa sunt descrisi pe acelasi spatiu, intr-o perioada cind Anglia abia se separa de continent si din peninsula devenea insula – 6,500 i.d.H., (vezi John Nort h, ‘A new interpretation of prehistoric man and the cosmos’, 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas, New York, 10020, Chronology), nu-ti vine a crede ca tocmai cei pentru care aduni aceste informatii formidabile despre poporul si spatiul pe care il ocupa tara noastra, te deceptioneza!

Nu de mult, la Primul Congres International de Dacologie, Bucuresti, hotel Intercontinental, domnul profesor doctor in istorie Augustin Deac ne vorbea despre ‘Codex Rohonczy’, o cronica daco-romaneasca, insumand 448 pagini, scrisa in limba romana arhaica, ‘latina vulgara’, cu alfabet geto-dac. Pe fiecare pagina se aflau scrise circa 9-14 randuri. In text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezinta diferite scene laice si religioase. Directia scrierii este de la dreapta la stinga si textul se citeste de jos in sus. Descoperim ca in bisericele vechi, daco-romanesti, cultul ortodox se exercita in limba ‘latina vulgara’, chiar pana in secolele XII- XIII, cand s-a trecut la oficierea cultului in limbile greaca si slavona.

Codexul cuprinde mai multe texte, ca ‘Jurmantul tinerilor vlahi’, diferite discursuri rostite in fata ostasilor vlahi inaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri. O cronica privind viata voievodului Vlad, care a condus Vlahia intre anii 1046-1091, Imnul victoriei vlahilor, condusi de Vlad asupra pecenegilor, insotit de note muzicale etc. Atunci se mira si se intreaba, pe buna dreptate, Domnul profesor doctor in istorie Augustin Deac: ‘de ce institutele de specialitate ale Academiei Romane au ramas pasive la descoperirea si descifrarea acestui document istoric, scris in limba daco-romana, latina dunareana, intr-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult inaintea celui latin al romanilor ?’

Dar, dupa orientarea ideologica ce o au, cei sus amintiti ar fi preferat ca acest diamant sa nu se fi descoperit. Academia Romana ar fi trebuit sa organizeze o mare sesiune stiintifica cu caracter nu numai national, cat mai ales international. Dar si ei, la fel ca si ‘romanii adevarati’, vajnicii urmasi ai lui Traian, vor sa arate omenirii ce inseamna sa fii umil si sa-ti dispretuiesti stramosii, trecutul si neamul…

Faptul ca NOI, Romanii, suntem stramosii tuturor popoarelor latine si nicidecum o ruda marginala a latinitatii, ar trebui sa ne faca sa ne mandrim si nicidecum sa cautam contra argumente, precum cei lipsiti de intelepciune care isi taie cu sarg craca de sub picioare…

Dr. Napoleon Savescu
Fondator & Presedinte al ‘Dacia Revival International Society of New York’

Moldova Foundation

Palatul imparatului Traian, descoperit la Zavoi

Palatul imparatului Traian, descoperit la Zavoi
18 Mai 2009
Palatul imparatului Traian, descoperit la Zavoi

Palatul Imparatului Traian a fost scos la lumina de catre localnici cu ajutorul arheologilor
Palatul Imparatului Traian a fost scos la lumina de catre localnici cu ajutorul arheologilor

//

Ruinele unui palat ridicat de legionarii romani pentru imparatul Traian in anul 101 au fost scoase la lumina saptamana trecuta in localitatea Zavoi din judetul Caras-Severin. Palatul, care se afla pe locul cimitirului din sat, ar fi fost folosit de imparatul Traian in timpul primului razboi cu dacii, din perioada 101 – 102.

Descoperirea arheologica este una dintre cele mai importante din ultimul deceniu. Constructia in cauza se afla situata pe amplasamentul actualului cimitir comunal. Primarul comunei Zavoi, Antonie Bunei, spune cum au fost descoperite vestigiile: ,,A murit nana Ileana de 72 de ani. i-am dat loc de groapa, in ziua inmormantarii s-au apucat sa sape si cand au ajuns la jumatate, groparii au dat de piatra zidita. Ne-am strans cu totii, a venit si preotul si pe urma le-am spus sa sape in alta parte, fiindca mi-am dat seama ca aici este ceva deosebit”.
O echipa condusa de cercetatorul stiintific dr. Adrian Ardet de la Muzeul Judetean de Etnografie si al Regimentului de Granita Caransebes, a scos la lumina o constructie cu o vechime de doua milenii. Ardet spune ca ,,cel mai probabil, imobilul respectiv a fost construit in toamna anului 101 d.Ch., in timpul Primului Razboi Daco-Roman desfasurat intre anii 101-102 d.Cj. Conform izvoarelor istorice, in acel an, in zona fostei asezarii antice Agmonia de langa actuala localitate Zavoi, in apropierea capitalei Daciei, imparatul roman Traian, a sosit cu peste 200.000 de militari, cu gandul sa cucereasca fortareata Sarmizegetusa”.
Din cauza drumului dificil catre Sarmizegetusa si Muntii Orastiei, dar si a opozitiei dacilor, ofensiva romana a fost oprita pe timpul iernii in Valea Bistrei, in zona Zavoi. De altfel, singurul fragment care a supravietuit din jurnalul imparatului Traian, tinut in timpul razboaielor dacice, face referire la o serie de localitati banatene din apropiere.
In actualul stadiu de cercetare, arheologul Adrian Ardet este de parere ca ,,datorita complexitatii constructiei, insusi imparatul Traian a folosit palatul descoperit la Zavoi in timpul iernii dintre anii 101-102, inainte de lupta decisiva cu Decebal si cucerirea de catre romani a Regatului Dac. Intre argumentele care conduc la sustinerea acestei afirmatii se evidentiaza faptul ca, pana la aceasta data, o constructie aproximativ asemanatoare cu amploarea celei noi descoperite se afla numai la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala ulterioarei Provincii romane Dacia”.
Zidurile palatului au fost realizate din piatra de cariera fasonata, incaperile erau incalzite prin podea, prin tuburi de ceramica numite hipocauste, iar la bai, constructorii au folosit pentru izolare o tehnica si un amestec special de bucati de caramida si mortar „Opus Signinum”, care nu permitea infiltrarea apei. De asemenea, pana la acest moment, arheologul Adrian Ardet a descoperit aici fundatiile unei sali de aproximativ 100 de metri patrati, o baie, o piscina, intrarea in imobil, alaturi de o parte din curtea interioara unde se afla canalele de scurgere ale apelor, pavate cu caramida si acoperite lor cu lespezi de piatra.

sursa:www.romanialibera.ro

Orasele subterane secrete (II)…

Dupa unele surse, noul sediu al Comandamentului Armatei Britanice se afla intr-un buncar subteran…
Dupa accident, un purtator de cuvant militar a refuzat politicos sa comenteze in vreun fel utilitatea, efectivele sau povestea bazei militare de la Mount Weather. In ciuda protestelor armatei americane, ziarul „The Washington Post” a publicat o fotografie a locului, avansand ipoteza conform careia dispozitivele radio ale bazei militare produceau interferente cu sistemul radar al avionului, lucru care ar fi dus la tragicul accident. Realizata chiar de pe Mount Weather, imaginea ofera o vedere interesanta a panourilor si a semnalelor luminoase instalate in jurul bazei. Pe una dintre pancarte se poate citi: „Orice persoana sau vehicul care intra in aceasta zona sunt controlate. Orice fotografie, desen, nota, harta sau alta reprezentare grafica a zonei sau a activitatii din acest perimetru sunt strict interzise”. Desi nu se stie cu adevarat la ce serveste baza din Mount Weather, multi observatori afirma ca ea este destinata gazduirii demnitarilor americani de rang inalt in caz de razboi nuclear. De ce atunci atata paza?
In 1970, Richard Pollack, un ziarist de la publicatia „Progressive”, a stat de vorba cu mai multi muncitori care au lucrat la aceasta baza secreta. El a descoperit ca baza de la Mount Weather era dotata cu apartamente private si dormitoare, strazi, cofetarii, spitale, un sistem de purificare a apei, o centrala electrica si birouri.
… aproape de baza Royal Air Force din Rudloe Manor – Wiltshire
Baza mai avea si un mic lac, alimentat de la o sursa. Ea dispunea de propriul sau sistem de transport colectiv, niste masini electrice mici, dotate cu baterii reincarcabile, care se plimbau pe strazile orasului subteran. Conform unui dosar furat de un fost muncitor de la Mount Weather, in cazul unui razboi nuclear, presedintele Americii s-ar imbarca la bordul unui Boeing 747 special, care poate fi alimentat cu carburant in timpul zborului; astfel, ar putea sa stea in aer timp de trei zile incontinuu. La aterizarea la Mount Weather, presedintele s-ar fi instalat in una dintre aripile bazei, numita bine inteles Casa Alba. Din acest loc, el ar putea guverna fortele militare ale tarii, lovite de un razboi nuclear.
Din afirmatiile mai multor surse americane, care din motive lesne de inteles au dorit sa-si pastreze anonimatul, se stie ca la Mount Weather este organizata de doua ori pe luna o simulare de lupta pentru a antrena personalul prin mai multe scenarii de catastrofe nucleare. O data pe an, membrii cabinetului prezidential si alti oficiali de la Casa Alba, veniti cu avionul de la Washington, iau parte la aceste exercitii.
Acest amplasament, foarte atent supravegheat, nu a fost recunoscut de guvernul britanic
Hotarata sa-si duca pana la capat investigatia, presa americana considera ca ce se stie pana in prezent despre baza de la Mount Weather e doar partea vizibila a aisbergului. Pentru a descoperi intreg adevarul, cercetatorii problemei
au colectat o biblioteca intreaga de informatii despre baze de acelasi tip, situate in intreaga lume. Surpriza! Desi Razboiul Rece nu mai este decat o amintire, multe dintre ele sunt inca 100% operationale.
Cel mai important lucru care trebuie clarificat este motivul pentru care fondurile publice sunt inghitite in construirea unor astfel de adaposturi, desi Razboiul Rece s-a terminat de mult, iar amenintarea unui conflict nuclear pare sa se fi indepartat. Absenta oricaror informatii publice in legatura cu astfel de baze da foarte mult de gandit. Sa fie, oare, teama de un razboi nuclear mai puternica decat isi permit sa recunoasca guvernele lumii?
Bravo, Suedia!
Bazele subterane exista in multe tari ale lumii. La Moscova, de exemplu, se presupune ca exista un vechi cartier general sapat sub Kremlin, prevazut cu tunele dotate cu linii de cale ferata care duc la zeci de kilometri distanta in afara orasului. Locul, numit de rusi Ramenki, adaposteste un imens buncar subteran, conceput pentru conducatorii tarii si familiile lor. Se spune ca e vorba de un veritabil oras care poate sa adaposteasca 150.000 de persoane. Constructii asemanatoare exista si in alte locuri din lume. Cu rare exceptii, e vorba aproape intotdeauna de instalatii secrete, ascunse de public si nerecunoscute de autoritati. Tarile scandinave sunt singurele din lume care s-au ingrijit de securitatea populatiei lor in caz de razboi nuclear. Suedia a amenajat un astfel de adapost subteran, care poate sa adaposteasca un milion de
persoane!
Ce ne ascunde guvernul?
In cartea sa devenita bestseller, „Underground Bases and Tunnels: What is the Government Trying to Hide?” („Baze si tuneluri subterane: ce incearca sa ne ascunda guvernul?”), ufologul Richard Sauder afirma ca fortaretele subterane secrete, detinute si intretinute de catre anumiti particulari, sunt prezente in tot subsolul Statelor Unite. In afara unor imense baze militare, cum este aceea de la Mount Weather, exista numeroase alte constructii de talie mai modesta, care apartin unor intreprinderi private si sunt destinate sa-i adaposteasca pe patronii acestora in caz de catastrofa nucleara. Gigantul telecomunicatiilor AT&T, firma de constructii Lockheed si Standard Oil, una dintre cele mai mari companii petroliere americane, si-ar fi construit asemenea adaposturi. Daca afirmatiile lui Sauder sunt exacte, in cazul unui conflict nuclear, Statele Unite n-ar mai fi populate decat de reprezentantii guvernului, de generali si de directorii marilor antreprize.
Andrei Cheran Sursa:Formula As

Noi descoperiri arheologice la Rosia Montana: zone funerare antice si un atelier roman

Noi descoperiri arheologice la Rosia Montana: zone funerare antice si un atelier roman

Eveniment

Arheologii care lucreaza in cadrul Programului National de Cercetare „Alburnus Maior” au facut, recent, un bilant al noilor vestigii istorice descoperite in zona localitatii Rosia Montana, conform caruia in ultima perioada au fost identificate mai multe zone funerare antice, in masivul Tarina.
Potrivit unui comunicat, principalele rezultate ale cercetarilor arheologice desfasurate in zona localitatii Rosia Montana sunt legate de finalizarea cercetarilor la monumentul funerar din Hop-Gauri, acesta urmand sa fie conservat „in situ”, fondurile pentru aceasta lucrare arheologica fiind asigurate de S.C. Rosia Montana Gold Corporation SA, dar si de descoperirea unor importante vestigii istorice.
Corian Bors, consultant in cadrul proiectului Alburnus Maior, a declarat ca in zona localitatii au fost identificate, in ultima vreme, mai multe zone funerare antice in perimetrul masivului Tarina, precum si un posibil atelier roman de prelucrare a minereului, descoperit in zona de est a masivului. Potrivit arheologilor, toate vestigiile descoperite dateaza din secolele II si III si au o valoare istorica inestimabila. Aceasta a precizat ca, pe parcursul ultimelor luni, echipa de specialisti a cercetat galeriile antice, medievale si moderne din zona masivului Carnic, a continuat cercetarile arheologice din zona Dealului Carpeni, precum si lucrarile de redeschidere a galeriei Catalina – Monulesti.
In conformitate cu prevederile Legii protectiei patrimoniului arheologic nr. 378/2001, Programul National de Cercetare „Alburnus Maior“ este sprijinit financiar de SC Rosia Montana Gold Corporation, cercetarile arheologice desfasurandu-se in zona masivelor Carnic, Jig, Tarina si Dealul Carpeni din apropierea localitatii Rosia Montana din judetul Alba.
Santierul arhelogic aduna, lunar, in zona localitatii, peste 50 de specialisti – muzeografi, geologi, analisti, iar incepand cu luna august, echipa de cercetare a santierului de la Rosia Montana va fi completata cu arheologi si studenti de la facultati de profil.
Cercetarile arheologice de la Rosia Montana vor continua pana la sfarsitul lunii octombrie, pentru acest an costurile proiectului depasind 1 milion de dolari. (Mediafax)