O MICA ISTORIE A ROMILOR

Romii sunt cea mai mare minoritate din Europa. Potrivit ultimelor estimări, două treimi din cei în jur de 10 milioane de romi europeni trăiesc în Europa Centrală şi de Est. BBC a realizat o serie de reportaje dedicate istoriei, culturii şi problemelor sociale ale romilor.

Cine sunt romii?

Ipoteza acceptată de cei mai mulţi istorici este că strămoşii lor au migrat din nordul Indiei, către vest, acum mai bine de 1000 de ani. De ce au migrat?
Simplu, e de părere istoricul britanic Donald Kenrick: când îţi părăseşti locul de baştină, ceva te alungă şi ceva te atrage. Ce i-ar fi putut alunga pe strămoşii romilor de azi din India?

“Cred că au fost împinşi să imigreze de luptele date în nordul Indiei, o zonă continuu invadată din nord şi din vest, afirmă Donald Kenrick. Iar dacă aveai un anume tip de ocupaţie în acea perioadă, orice posibilitate de muncă era blocată. Pentru grupurile de nomazi, astfel de condiţii de viaţă erau extrem de dificile. Nemaivorbind că în vreme de război nu erau nici bani pentru distracţii, aşa că muzicienii şi artiştii nu găseau de lucru”.

Pe de altă parte, graniţele marilor imperii s-au tot redesenat, iar indienii porniţi către vest s-au regăsit fie în interiorul frontierelor Persiei, fie ale Bizanţului, şi îi atrăgea strălucirea marilor oraşe: “Seducţia Teheranului, a Bagdadului, a oraşului Basra; mai târziu a fost Constantinopolul – actualul Istanbul – în toate aceste oraşe se găsea oricând de lucru, aşa cum se întâmplă şi azi cu Londra şi Parisul.”

Contopirea

Migranţii indieni erau în căutarea unei vieţi mai bune; conducătorii persani şi mai apoi cei arabi le apreciau talentele.
“Unii aveau cunoştinţe de care era nevoie peste tot numai că ei erau dispuşi să facă muncă pe mai puţini bani decât localnicii. La una dintre extremităţile spectrului ocupaţional erau secretarii şi contabilii iar la extrema opusă – soldaţii mercenari. Evident, unii erau muzicieni. Probabil foarte numeroşi erau cei care aveau bivoli şi ştiau cum să folosească animalele ca să cultive pământul”, explică Donald Kenrick.

“Zona de lângă Eufrat era foarte mlăştinoasă şi era mare nevoie de ei. Când arabii, mai ales, au observat că indienii se pricepeau să muncească pământul cu ajutorul bivolilor, i-au ademenit să rămână în zonă, încurajându-i să vină să lucreze în regiunea de lângă Eufrat.”

La începutul secolului al IX-lea, aceşti migranţi indieni – Zott, cum îi numeau arabii – au început să perceapă taxe pe drumuri şi pe canalele de navigaţie. Au format o comunitate autonomă şi vreme de 15 ani au reuşit să înfrunte cu succes mânia şi armatele trimise de calif.

Unii cercetători sunt de părere că un singur grup de indieni ar fi migrat către vest. Dar istoricul Donald Kenrick e de părere că imigranţii indieni aflaţi înainte de anul 1000 pe teritoriul actualului Iran şi al ţărilor arabe făceau parte din triburi diverse. E posibil ca ei să se fi căsătorit şi să se fi amestecat. Astfel a apărut primul popor diferit de indienii din India – un proces similar într-o oarecare măsură cu formarea comunităţii afro-americane din America de Nord. O parte a noilor generaţii de indieni a rămas în Orientul Apropiat dar cei mai mulţi au plecat spre Europa: romii de azi sunt urmaşii lor.

“În Orientul Apropiat li se spune încă Dom, iar în Europa îi numim Rom” – explică Kenrick, atrăgând atenţia că prima literă a cuvântului era pronunţată “dr”. Există specialişti care resping teoria Dom-Rom, dar foarte mulţi istorici o acceptă.

Religii, erezii

Persanii erau adepţii zoroastrismului iar căsătoriile între ei şi hinduşi erau aproape imposibile. Romii nu s-au convertit dar e posibil ca 200-300 de ani petrecute în Persia să le fi influenţat credinţa religioasă, e de părere scriitorul Vasile Ionescu.
“Aceleaşi elemente ale dualismului bine-rău există şi azi în cultura romilor: “benga”, “devla”, care înseamnă “bine”, “rău” – “Dumnezeu”, “diavol”. Cele două principii derivă din fosta religie persană a zoroastrismului, care presupunea şi un cult al focului dar şi un dialog al celor două principii, binele şi răul.”

Romii au împrumutat multe cuvinte din persană. ‘Khangeri’, de pildă, care înseamnă “turn”, a căpătat sensul de “biserică” mai târziu, atunci când romii au intrat în contact cu creştinătatea. Dar, pentru crucea creştină, romii încă folosesc cuvântul indian care descrie tridentul zeului Shiva – ‘trushul’.

În Bizanţ şi în Europa romii au fost asimilaţi unei secte eretice – “Atsingani”, “Athinganoi” – cuvânt din care mai târziu au provenit ‘ţigan’ sau ‘Zigeuner’. Cuvântul însemna “de neatins”, “păgâni” şi nu putem fi siguri că se referea strict la vechii romi.

Sclavia

În jurul anului 1300, un număr mare de Atsingani au fost înrobiţi în două principate române – Valahia şi Moldova.

Mulţi ţărani europeni şi romi erau aserviţi nobililor locali. Dar istoricul Petre Petcuţ, specialist în istoria sclaviei romilor, subliniază că servii aveau drepturi, spre deosebire de romii din România care nu aveau nimic.
“Robul nu este subiect de drepturi, nu poate sta în instanţă, nu are avere, nu are voie să se căsătorească fără permisiunea stăpânului, sunt foarte mulţi “NU” în dreptul acestor sclavi. Puteau fi vânduţi, nu conta că au familii, că au soţii; am întâlnit cazuri când sunt vânduţi copiii de ţâţă, de şase luni, sunt vândute fete…”

Romii nomazi meseriaşi erau sclavii domnitorilor şi aveau dreptul să circule, în anumite limite, câtă vreme plăteau o taxă anuală. Unele mărturii vorbesc despre sclavii adeseori bătuţi şi torturaţi.

“Până şi femeile însărcinate erau pedepsite – explică Petre Petcuţ. Se făcea o groapă în pământ, unde intra fătul aflat în burta mamei şi femeia era bătută până leşina, ca toate celelalte persoane. Nu conta că fătul era al boierului.”

Marşul spre Europa

Istoricii cred că majoritatea romilor au pornit spre Europa fugind din calea turcilor şi, posibil, a Marii Ciume.

Iar Europa i-a atras fiindcă acolo era nevoie de oameni care să cultive pământul, e de părere istoricul Donald Kenrick.

“Este mai ales cazul Balcanilor unde, într-un fel, erau bineveniţi, cu condiţia să se aşeze pe pământurile nobililor bogaţi sau ale oamenilor bisericii – asta s-a întâmplat în Bulgaria, Serbia, România. Aveau deja experienţa cultivării pământului în Iran şi India, aşa că pentru ei era o ocupaţie potrivită.”

În jurul anului 1400 are loc o masivă migraţie către Europa de Vest. Aici primesc un nume nou: ‘gypsy’, cuvânt care provine din ‘egiptean’ – aceasta fie fiindcă ei înşişi spuneau că vin din Egipt, fie fiindcă veneau dintr-o zonă a Greciei numită Micul Egipt.

Unii dintre ei se prezentau ca pelerini sau penitenţi. Şi erau bineveniţi în cetăţile medievale.

“Ei vin cu un discurs mistic – explică Vasile Ionescu. Spun: am fost eretici, n-am respectat preceptele bisericii şi facem şapte ani penitenţă, ne ducem la Roma. Şi, conform regulii, autorităţile locale erau obligate să asigure, pe vremea aceea, cazare şi masă.”

Donald Kenrick subliniază că aşa erau timpurile: Europa era plină de pelerini.
“A fi pelerin era un bun mod de a-ţi petrece timpul şi care, ulterior, îţi aducea beneficii. În plus, se credea că erai răsplătit în ceruri dacă le dădeai bani pelerinilor, dacă îi ajutai. Aşa funcţiona societatea. Cred că ei au început să fie mai puţin bineveniţi când au reapărut cinci sau zece ani mai tâziu, cerând iar bani în loc să se apuce de lucru. Dar istoricii au exagerat poveştile acestor pelerini sau azilanţi, refugiaţi, fără să cerceteze şi situaţiile altor grupuri”.

Mărturiile epocii menţionează că alte grupuri aveau meserii precum fierari, lucrători în aramă, giuvaergii, acrobaţi, ghicitori, comercianţi de cai şi de câini sau pur şi simplu erau argaţi la ferme.

“Primul genocid”

Înainte de jumătatea secolului al XV-lea, romii au fost în general bineveniţi în vest. Atitudinea s-a schimbat complet în jurul anului 1500. Istoricii au căutat explicaţii: numărul imigranţilor creştea continuu, conducerile locale se săturaseră să ajute pelerini iar Biserica se împotrivea vrăjitoriei şi prezicătorilor.

Dar când Parlamentul Germaniei – Dieta Sfântului Imperiu Roman – a dezbătut problema romilor în 1497, nu s-au discutat nimic din toate acestea. Din senin, a apărut o altă acuzaţie, explică istoricul Donald Kenrick.
“Când au vorbit de formularea unor legi care să îi ţină sub control pe romi, au declarat că sunt spioni ai turcilor. N-au spus că romii nu muncesc şi că aşteaptă pomeni, că sunt prea mulţi – au spus: sunt spioni în slujba turcilor.”

Istoricul Vasile Ionescu subliniază că, deşi nici în principatele române viaţa nu era uşoară, în ţările germane se organizau “vânători de ţigani”, care presupuneau uciderea tuturor celor prinşi.

Legile germane au fost preluate apoi de toată lumea iar ţinta lor au fost nomazii.
Din cauza expulzărilor şi a asasinatelor, mulţi romi au pornit înapoi spre est, spre Polonia, o ţară mult mai tolerantă pe atunci. În alte părţi, în vestul şi centrul Europei, anul 1500 a marcat începutul unei represiuni feroce. Spânzurătoare sau expulzare în Anglia; însemnare cu fierul roşu şi capete rase în Franţa; în Moravia, femeilor li se tăia urechea stângă iar în Boemia, cea dreaptă.

Perioada a fost calificată drept “primul genocid” de către Thomas Acton, profesor la Universitatea Greenwich – al doilea genocid fiind cel din perioada regimului lui Hitler.

“Numărul total al victimelor nu a fost la fel de mare dar, sub aspectul de ansamblu al genocidului – adică interzicerea limbii, separarea copiilor de părinţi şi creşterea lor departe de ei – asemenea fapte s-au întâlnit în Ungaria, sub Maria Tereza, în Scandinavia şi, ceva mai târziu, în Elveţia, Finlanda”, explică Donald Kenrick.

Romii: ce îi apropie, ce îi desparte

Astăzi, în jur de şase milioane de romi europeni – din numărul estimat de 10 milioane – trăiesc în centrul şi estul continentului. Aproximativ două milioane şi jumătate sunt în România, unde pieţele de sclavi au existat până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, spre oroarea călătorilor occidentali.

Dar nu toate comunităţile şi zecile de grupări rome declară că aparţin comunităţii rome europene, subliniază sociologul Nicolae Gheorghe, expert internaţional în problemele romilor.

“Să luăm exemplul rudarilor sau băieşilor. Avem apoi grupuri care susţin că sunt ‘egipteni’ în Kosovo, în Macedonia şi Serbia; ashkali (romi vorbitori de albaneză) în Kosovo sunt o categorie semnificativă politic fiindcă acum caută să fie reprezentaţi în parlament, în viaţa publică, drept ashkali, nu drept romi.”

Indiferent de trecutul acestor grupuri – un subiect de dezbatere continuă în rândul istoricilor – majoritatea par să fi trăit aceeaşi istorie: a sărăciei, excluderii şi, uneori, a sclaviei. Elita romilor avertizează însă că e riscant să fie construită în mod artificial o “entitate romă”, încălcându-se dreptul la diferenţă.
Serialul „Romii”: câmpurile morţii din Transnistria

Operate de regimul Antonescu în perioada 1942-1943, în Transnistria, parte a Ucrainei ocupate aflată sub administraţie românească, deportările i-au vizat pe evrei – în principal pe cei din Basarabia şi Bucovina – şi pe romii din România recenzaţi la ordinele lui Antonescu în mai 1942.

Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului din România afirmă că numărul victimelor rome ale deportărilor în Transnistria e greu de stabilit cu exactitate; în raportul publicat în noiembrie 2004, se arată că “din cei 25.000 de romi – jumătate din ei copii – trimişi în Transnistria, aproximativ 11.000 au pierit. Comunităţi rome nomade vechi de secole au dispărut pentru totdeauna.”

Cum s-a ajuns la ‘soluţia’ deportării?

La recensământul făcut în România în 1930, se declaraseră peste un sfert de milion de ţigani – 1,5% din populaţia ţării. Cei mai mulţi continuau să aibă un statut de marginali – dar unii reuşiseră să-şi facă o viaţă mai bună. Se crease o elită şi existau organizaţii politice şi culturale ale romilor.

Studiul Comisiei de Cercetare a Holocaustului notează că romii au fost mai puţin vizaţi decât evreii de politicile şi legile naţionaliste sau rasiste ale vremii. Totuşi au existat cercetători români, influenţaţi de ideile naziste privind “flagelul ţigănesc”, care au vorbit de eugenie, contaminare rasială, etnie “criminală” sau au propus sterilizarea romilor sau ghetto-izarea lor.

Primul val de deportări

În anii ‘30 – ’40 ia naştere un concept: “problema ţigănească”. Istoricii cred însă că era vorba de idei izolate, care nu au constituit decât fundalul deportării romilor; ei au ajuns la concluzia că aceasta a fost integral iniţiativa conducătorului de atunci al statului român, Ion Antonescu.

În mai 1942, mareşalul Antonescu a ordonat un recensământ al romilor “problemă”: au fost luaţi în evidenţă de către jandarmerie şi poliţie toţi romii nomazi şi sedentarii care fie nu deţineau proprietăţi, fie nu aveau mijloace de subzistenţă, fie avuseseră condamnări pentru diverse delicte.
Vasile Ionescu, membru al Comisiei Internaţionale de Studiere a Holocaustului din România, spune că procesul de deportare a romilor a început îndată după recenzare.

“Imediat după ce s-a deschis frontul spre est, primii au fost deportaţi evreii, după care au urmat romii, în două valuri succesive: într-o primă fază au fost trimişi nomazii, absolut toţi. În cazul acestora, se poate spune că a fost vorba de o ‘soluţie’ de exterminare. În două luni, fuseseră deportaţi absolut toţi.”

Aproape 7000 de copii, peste 2000 de bărbaţi şi peste 2000 de femei au fost deportaţi în primul val, cel care i-a vizat pe romii nomazi.
Elisabeta Bancu, din comuna Brateiu, judeţul Sibiu, a supravieţuit deportărilor în Transnistria. S-a născut în 1923 iar în familie erau nouă fraţi. În ‘42, se aflau la Copşa Mică, împreună cu alte câteva familii de căldărari – corturari, cum se recomandă cei din zonă.

“A venit miliţia din comună şi i-a spus lui taică-meu: ‘gata, trebuie să plecaţi din România’. Taică-meu a întrebat: ‘dar cum să mă duceţi pe mine, că eu sunt cetăţean din comuna asta, nu m-am aflat cu nici un fel de hoţie şi de şmecherie, afară de muncă!”

Poliţia i-a trimis la Şeica Mare. Acolo s-a format o coloană cu oameni veniţi din mai multe zone – în total, aproximativ 300-400 de familii.
“Cum ar fi pe mâine, ajungeam într-o alta comună, şi ne da mână din mână la miliţie, ca pe hoţi. Ne-au trecut Prutul, Nistrul, ne-au trecut graniţile dincolo”, îşi aminteşte Elisabeta Bancu.

Totul se confisca

Din septembrie 1942 încep să fie deportaţi o parte dintre sedentari.
Vasile Ionescu atrage atenţia că înscrierea sau ştergerea de pe listele de persoane vizate au fost însoţite de o serie de abuzuri ale administraţiei.
“Criteriul de selecţie era: cei care nu au mijloace de subzistenţă şi cei care avuseseră probleme judiciare. Au plecat, în general – şi aici e partea rasială – oameni care nu aveau posibilităţi de subzistenţă. Cine a plătit – la poliţist, la primar – n-a fost trimis, pentru că trimiterea sedentarilor din sate sau oraşe a depins de autorităţile locale. Şi autorităţile locale, în stilul românesc, au pus condiţia financiară: cine plăteşte, nu pleacă!”.

Potrivit cifrelor avansate de Comisia Holocaustului, în aproximativ o săptămână peste 13.000 de romi sedentari au fost transportaţi cu trenurile în Transnistria aflată sub administraţie românească. Oamenii n-au putut lua mai nimic cu ei. Dar şi nomazilor, odată ajunşi în apropiere de destinaţie le sunt confiscate căruţele cu totul, cu corturi, ustensile şi o bună parte din bogăţia lor cea mai de preţ: aurul.
“Unii aveau câte 200 de bucăţi de aur şi le-au pus in oiştea căruţei.

Monedele erau înşirate pe o aţă lungă, şi ai noştri le îndesau, aşa, pe ţeavă şi la capăt puneau un dop de plută. Dar când au confiscat căruţele, le-au confiscat cu totul”, explică Mihai Gogu, din Săruleşti.

Deportaţii au fost distribuiţi în estul Transnistriei, pe malul Bugului, în judeţele Golta, Oceacov, Berezovca şi Balta.

Lupta pentru supravieţuire

Vasile Ionescu spune că ucrainenii din acele zone erau ei înşişi nemulţumiţi; erau fie evacuaţi din localităţile lor, “fie erau mutaţi în jumătatea celalaltă a satului, claie peste grămadă, iar dincoace erau puşi romii. Acestora din urmă nu li s-a dat mâncare, haine, lemne de foc, aşa că s-a murit, mureau sute pe zi.”

Nu exista ‘cazare’ şi nici o responsabilitate faţă de ce mănâncă deportatii. În principiu, existau raţii de hrană, dar ele erau infime şi adesea suprimate sau inexistente, din diferite motive.
“S-a ajuns la acte teribile, de genul canibalismului – s-au mâncat oameni”, subliniază Vasile Ionescu.
“Stăteam ca ciorile pe câmp”, povesteşte Maria Mihai din Vlaşca, Feteşti. “Oamenii prindeau cârtiţe şi le jupuiau; plângeam şi le mâncam.”

Elisabeta Bancu povesteşte: “Nu aveam nici apă, trebuia să mergem distanţe lungi, ca de aici la Mediaş ca să ne luăm apă. Iar când ajungeam acolo, era aşa de multă lume că nu mai găseam apă. Ne întorceam şi oamenii cădeau jos, mureau de sete.”

Natalia Mihai, din Săruleşti, spune că oamenii erau decimaţi de boli. “Era tifos, ne curgea sânge din nas, din gură…”
“Se făcuse câte o groapă în care îi puneau pe cei care muriseră – povesteşte Elisabeta Bancu. Când groapa era plină, turnau motorină peste ei şi le dădeau foc. Se întâmpla ca seara la culcare să fim 20 de inşi iar dimineaţa nu ne mai trezeam decât 10. Le puneau o sfoară de gât şi îi târau până la groapa aia.”

Cea mai teribilă experienţă a fost iarna din ’43, îşi aminteşte Mihai Iorga, din Feteşti Vlaşca, care avea 6 ani pe atunci.
“A dat un vifor, un polei, de nu mai vedeam pe nimenea. Atunci au murit mulţi. Care au rămas afară din bordei au murit. A ţinut viscolul trei zile şi trei nopţi. Morţii nu se mai vedeau de zăpadă, erau acoperiţi. Neamurile i-au găsit după ce s-a mai topit zăpada, ciupiţi de ciori, de câini, şi ziceau: ăsta-i al meu, ăsta-i cutare al meu…Au făcut gropi şi i-au îngropat aşa, dezbrăcaţi. Ăsta-i amarul şi chinuiala pe care le-am tras când ne-a dus Antonescu.”
Vasile Ionescu subliniază că, în cazul României, chiar statul german a protestat faţă de metodele inumane prin care autorităţile îi ucideau pe evrei şi pe romi.
“E un paradox: să ai un protest al germanilor faţă de metodele pe care le întrebuinţezi în ‘soluţia finală’ asupra evreilor şi romilor.”
Autorităţile avuseseră un fel de plan în privinţa romilor nomazi şi a sedentarilor consideraţi de stat “problemă”. Iniţial circulase zvonul că li se vor da parcele de pământ, pe malul Bugului, odată cu desfacerea colhozurilor. În realitate însă, mulţi dintre deportaţi au devenit colhoznici români “avant-la-lettre”, scoşi la muncă sub pază armată.
“În clipa în care statul român a înţeles că de fapt Transnistria se dă în locul Transilvaniei, au lasat administraţia vraişte. Şi-atunci, cea mai mare parte a oamenilor care au murit acolo au murit din cauza unei proaste administrări”, spune Vasile Ionescu.

Gesturi de solidaritate

Unii au reuşit să evadeze din lagărele sau coloniile transnistrene.
Elisabeta Bancu, de pildă, povesteşte că 10 familii au plănuit să fugă înapoi spre România.
“Era un tren marfar acolo şi taică-meu s-a înţeles cu oamenii de la locomotivă ca noaptea să ne ascundă în vagoane şi să ne ducă până la Nistru. Era frig şi zăpadă; care a putut s-a urcat în tren, care nu, au rămas acolo şi acolo au murit” – povesteşte ea, adăugând că doar jumătate dintre cei porniţi înapoi spre casă s-au putut urca în trenul salvator.

Deportarea romilor – în principal a celor aşezaţi la casele lor – a stârnit proteste în toate mediile româneşti: elita opoziţiei politice; personalităţi ca George Enescu; Căile Ferate Române, care au intervenit în favoarea angajaţilor romi; responsabili din armată care au atras atenţia că au în subordine buni soldaţi romi care luptă pe front, în vreme ce familiile le sunt deportate. Au protestat şi multe comunităţi locale şi persoane particulare. Toţi romii o pomenesc cu mare respect pe Regina Mamă şi mulţi consideră că intervenţia ei i-a ţinut în viaţă. Elisabeta Bancu păstrează amintirea solidarităţii pe care le-au aratat-o românii fugarilor din Transnistria, întorşi la Copşa Mică înainte de a se da ordinul de evacuare a tuturor românilor – indiferent de origine – aflaţi în Transnistria.
„Când ne-au văzut sătenii… eram prăpădiţi rău iar sătenii ne-au dat o locuinţă, ne aduceau mâncare şi lemne să facem focul. Nu eram în stare să mâncăm cinci oameni un kilogram de mălai, nici atâta mămăliguţă, că maţele din noi şi stomacul au fost obişnuite cu mâncarea de acolo. Miliţianul din comună ce-o căutat? Să ne ducă iar inapoi! Dar sătenii aproape că au sărit să îl omoare. Până la urmă, l-au gonit pe el din comună”, povesteşte Elisabeta Bancu.
Estimările Comisiei Holocaustului vorbesc de peste 25.000 de deportaţi romi, şi apreciază că în jur de 11.000 dintre ei au murit. Vasile Ionescu, membru al Comisiei, crede mai e nevoie de studiu, fiindcă scriptele oficiale ar putea conţine erori.

“Cifrele sunt destul de discutabile. De pildă în cazul nomazilor, care nu aveau acte de identitate, nu putem stabili un bilanţ decât pe baza cifrelor avansate de ei. Dar nu ştim numele acelor oameni. Era trecută şatra X cu Y membri. Iar în cazul romilor sedentari, sunt faimoasele modificări în creion: au fost două rânduri de liste. Primul rând a fost expediat imediat iar când au fost cerute din nou, listele au fost extrem de mult modificate.”

http://2005.informatia.ro

Reclame
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: