URIASII

Uriasii de ieri

Argedava si Valea Mortii, doua situri arheologice descoperite in Romania si dincolo de Ocean, in Desertul Colorado, sunt invaluite intr-un mister ce dureaza de cel putin 60 de ani.

Schelete de uriasi, artefacte ciudate, apartinand unei civilizatii necunoscute, simboluri mistice, confiscate de lumea stiintifica si invaluite in tacere.

GIGANTII DE LA NUCET

Cea mai uimitoare descoperire din Romania, necropola de uriasi de la Argedava – Popesti-Novaci, este si cea mai tainuita. Este vorba de scheletele roz (ca in urma unei iradieri) a 80 de uriasi, apreciati de localnici ca avand o inaltime de peste 5 metri, deshumate la Nucet, de la Necropola Zeilor, din vestul cetatii. Necropola a fost pomenita pentru prima oara in 2003, la Congresul III de Dacologie, de catre profesorul de istorie si filosofie Gheorghe Bardan Raine si cercetatorul Gheorghe Serbana. O proba accesibila a acestor descoperiri este doar caseta video inregistrata la congres.

COMPLEXUL DIN VALEA MORTII

Dincolo de Ocean, autoritatile au asternut tacerea asupra “descoperirii secolului”, cum o denumise presa din 1947. In Desertul Colorado, in legendara Vale a Mortii, s-a descoperit un complex de 32 de pesteri ce se intind pe o suprafata de 180 de mile in care s-au gasit schelete umane ce depasesc 2,50 metri inaltime, imbracate ciudat, cu costume de piele, pantaloni bufanti, stransi la glezne si jachete lungi. Dr. Bruce Russell a fost primul cercetator care a rupt tacerea. Pe langa uriasi, s-au descoperit si ramasitele unor specii disparute, dinozauri, tigri preistorici, elefanti imperiali, expuse in nise, ca la muzeu.

ORASUL SUBTERAN

Legendele indienilor Paiute vorbesc de un adevarat oras subteran locuit de uriasi, legende confirmate de un miner. In urma surparii unui tunel, a cazut intr-o sala enorma, avand in mijloc o masa rotunda de piatra, cu tronuri de piatra si cu un sistem de conducte de piatra ce pareau a fi fost pentru iluminare cu gaz. Pe pereti, a vazut sulite de aur inscriptionate. A reusit sa iasa la suprafata prin niste tunele, iar locul de iesire parea a fi un doc, cam la jumatatea muntelui. Cercetatorii au confirmat ca, in antichitate, Valea
Mortii a fost sub ape.

CIMITIRE

Profesorul Vine Deloria, de la Universitatea din Arizona, a acuzat autoritatile ca au asternut tacerea si asupra altor situri, cum ar fi tumulele din Arizona continand schelete de uriasi si de mastodonti. Sau, de asemenea, necropola din Cincinnati, unde au fost descoperite tablite cu inscriptii, spade, stofe, tumulele din Kentucky, Tennesse si Mississippi, toate continand schelete de oameni depasind 2,50 metri si artefacte inscriptionate cu scrieri nedescifrate. La Cayuga, Niagara, se afla “Cimitirul gigantilor”, descoperit in 1880, care a avut noua schelete masurand peste 2,70 metri. Smithsonian Institute a expus din toate aceste situri cateva artefacte, motivand ca scheletele s-au prefacut in pulbere.

SCHELETELE DIN PANTELIMON

In Romania, schelete de uriasi au mai fost descoperite la Polovragi, in mai multe etape de sapaturi, finalizate pana in 1994, la Cetateni, doua schelete, deshumate in 2005, din dealul de sub manastirea Negru Voda. Nu s-au continuat cercetarile. Din Pantelimon – Lebada, in octombrie 1989, au fost scoase 20 de schelete de uriasi. La Scaieni, necropola de uriasi a fost descoperita de localnici, in 1985. Au fost scoase doua schelete, dar situl nu a fost niciodata cercetat.

giantfemurgiantrotterdam2

Am dezgropat uriaşi cu mâna mea, în 1950

Pomeniţi de toate mitologiile lu­mii, uriaşii au fost una dintre cele patru rase de umanoizi de pe Pământ. Există multe zvonuri că ar fi fost găsite morminte ale unor asemenea fiinţe, dar nu a existat nici un om care să fi spus că le-a vă­zut cu ochii lui. Liber­tatea a mers pe ur­me­le u­riaşilor şi a gă­sit un om care a participat la săpătu­rile arheolo­gice de la Ar­gedava, judeţul Giurgiu. Io­niţă Florea (80 de ani) a văzut scheletele giganţilor. Iar arheologii ne-au explicat, de fapt, des­pre ce e vorba.thumb_612_x_0_3788-99276-1

“Aici era Nucetul. Pă­rin­­ţii mei spuneau că în a­ceste locuri stăteau u­riaşii. Ei le spu­neau ji­dovi, că aşa îi nu­meau aici pe uriaşi. Cre­deam că sunt po­­veşti, dar am a­vut oca­zia să văd un sche­let”, spu­ne Io­ni­ţă Flo­rea, în vâr­stă de 80 de ani, din co­mu­na Popeşti, judeţul Giur­giu. Despre ce e vor­ba?

În nordul acestei lo­ca­lităţi a fost desco­perită, în anul 1926, o cetate dacică, ie­şită din co­mun prin mărime. Cel­ care a făcut săpături aici a fost arheologul Vasile Pârvan, care era convins că a gă­sit pri­ma capitală a lui Bu­re­bis­ta. S-au efectuat săpături în mai mul­te rân­duri, pâ­­­­nă a­proa­­­­pe de anul 2000. S-a dove-dit în timp că a fost, în­tr-a­devăr, pri­ma cetate de scaun a lui Burebista, care a unificat apoi toate triburile dacilor şi a de­ve­nit un rege ce stăpânea aproa­pe jumătate din Eu­ropa.

Când găseam oasele, ne trimiteau acasă

Ceea ce a frapat la Ar­ge­dava sunt informaţiile con­f­orm cărora în timpul săpătu­rilor arheologice s-ar fi des­co­perit sche­letele a 80 de uriaşi, adică uma­noizi î­nalţi de aproximativ 4 me­tri. Acest lucru s-ar fi în­tâm­plat prin 1946-1954. Informaţii despre sche­­­lete de uriaşi descope-rite pe teritoriul Româ­niei au mai existat. Dar până acum nu s-a găsit nici o persoană care să declare că le-a văzut. “Eu am început să sap aici în 1947 cu echipa de arheologi. Ei au angajat vreo 30 de oameni din sat. Aveam atunci vreo 18 ani, eram cel mai tânăr, şi m-am dus pentru că ne dădeau 400.000 de lei pe zi. Puteam să cumpăr cu ei doar un kilogram de mălai. Era sărăcie la acea vreme. Odată, după ce am săpat la o adâncime de patru metri, am găsit o glavă (craniu – n.r.) foarte ma­re, cam de vreo două sau trei ori cât al unui om. Le-am spus arheolo­gilor. Æeful era atunci Ro­setti (Dinu V. Rosetti – n.r.). Ne-a trimis imediat aca­să pe noi, sătenii, şi au săpat doar ei. Oasele le-au pus într-un camion cu prelată. Unde le-au dus, nu ştiu. Am săpat aşa timp de trei ani şi am mai găsit uriaşi. Să zic aşa, aveau vreo patru metri lungime. Când gă­seam oasele, arheologii ne tri­miteau a­casă, să nu ve­dem noi ce e acolo. Dar noi ve­deam, că nu eram orbi. Æi uite aşa am dezgropat uriaşi cu mâ­na mea în 1950″, a spus Ioniţă Flo­rea.

La Argedava s-au mai găsit şi calendare solare asemănătoare cu cele de la Sarmizegetusa, dar care au dispărut, cu tot cu oasele de uriaşi, nu se ştie unde.

Novac e cel mai renumit

Au rămas legendele u­riaşilor porecliţi “Ji­dovi”, nu se ştie de ce, peste tot în zona de sud a Mun­teniei. La sud de Popeşti există o vale care se înt­in­de de la Olt până la Giurgiu. Legenda spune că un uriaş, pe nume No­vac, cel mai renumit dintre toţi, s-a luptat cu un ba­laur care le făcea rău oa­menilor. Simţindu-se în­vins, balaurul a fugit şi a lăsat o dâră pe pământ. Aceasta este “Brazda lui Novac”.

3788-99277-2

În Tangâru, la aproximativ 15 kilometri de Popeşti, se află o altă ridicătură de pământ, tot o fostă cetate dacică, atestată arheologic.

“Măgura asta a fost făcută de jidovi, de uriaşi. Aşa spun poveştile din bătrâni. De aici până dincolo de Teleorman o să vedeţi asemenea măguri (movile – n.r.) făcute de uriaşi”, ne-a spus Ion Ene, de 71 de ani, din comuna Tangâru, judeţul Giurgiu

Au venit la noi, din Est, cu 7000 de ani în urmă

“Cu aproximativ 7000 de ani în urmă, în zo­na României se dezvoltase o civilizaţie îna­intată, sedentară, cu o cultură strălucitoa­re. Peste ei au venit populaţii din Est, nu­mi­te de arheologul american Maria Gimbutas civilizaţia kurganelor. Diferenţa dintre po­pulaţiile autohtone şi cele invadatoare era în primul rând de înălţime, cei veniţi fiind mai înalţi – lucru atestat arheologic – răz­boi­nici, buni metalurgi şi constructori de ce­tăţi aşezate pe înălţimi. Aşa se explică faptul că în legende toate cetăţile vechi sunt con­stru­ite de uriaşi, iar agricultura perfor­man­tă este legată de plugul metalic adus de ei. Altfel spus, uriaşii au venit din Est, cu 7000 de ani în urmă. Răspândirea acestor populaţii de uriaşi în toată Europa, apoi în Ori­en­tul Mijlociu şi nordul Africii, a dus, se pa­re, la naşterea legen­delor despre uriaşi. E foarte posibil ca ei să se fi a­si­miliat în marea masă a populaţiilor autoh­to­ne, mai mici de înălţi­me, aşa cum spun, de altfel, şi legendele, şi astfel să fi dispărut. Reminiscenţe ale acestor uriaşi le vedem cu ochii noştri: se mai nasc din când în când oameni foarte înalţi. Me­dicii le spun persoane bolnave de gigantism. Æi aici este de amintit faptul că mito­lo­giile vorbesc despre uriaşi ca despre o ra­să umanoidă degenerată, nereuşită”, ne-a explicat arheologul Traian Popa (foto).
3788-99279-clipboard3

Giganţi sau titani există, sub o formă sau alta, în mitologiile şi legendele multor popoare. Dăm e­xemplu Biblia, unde apar în mai multe rânduri.

  • Prima referire o găsim în capitolul Geneză din Biblie: “Uriaşii erau pe pământ în vremea aceea, şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dum­nezeu cu fetele oamenilor”. Sau: “… nişte neamuri mai mari şi mai puternice decât tine, … un popor mare şi înalt la statură, copiii lui Anac, … despre care ai auzit zicându-se: Cine va putea să stea împotriva copiilor lui Anac?” (capitolul Deuteronomul).
  • Celţii considerau că primele fiinţe care au locuit Pământul au fost giganţii, abia după ei venind oamenii. Pietrele de la Stonehenge au şi ele poveşti ce se re­feră la un gigant care a cumpărat pie­tre uriaşe, magice, de la o vrăjitoare. Apoi le-a transportat prin aer până în Câmpia Salisbury.
  • Mitologia greacă pomeneşte de titani, fraţi ai zeilor, ca­re s-au răsculat împotriva acestora, dar au pierdut lupta şi au fost în­chişi în în­tu­nericul veşnic.
  • Mitologia ro­mâ­nă spune că e­xistenţa umanoidă a cunoscut mai multe “rase” şi a început cu căpcăunii, forme nere­u­şite de umanizare, ca­re au dispărut. După ei au venit uriaşii, care s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu. Divinitatea a trimis Potopul şi i-a omorât pe toţi. După uriaşi au venit oamenii, care vor fi înlocuiţi cu blajinii, o rasă de fiinţe mici de statură, cu suflet bun, care sunt pe placul lui Dumnezeu.

În general, toate legendele consideră că rasa uriaşilor a dispărut, iar locul ei a fost luat de oameni.

Micuţul David l-a ucis pe uriaşul Goliat

În Vechiul Testa­ment e descrisă o lup­tă în­tre filisteni şi israeliţi. Au fost puşi faţă în fa­ţă doi luptători.

Ar­­ma­ta ce­lui care pier­­dea lupta trebuia să se consi­de­re învinsă. Din par­tea filistenilor a fost trimis uriaşul Go­liat, iar din par­tea is­ra­eliţilor, micu­ţul Da­vid. Cel din urmă a în­vins: i-a aruncat o piatră în frunte uriaşului, l-a ameţit, apoi i-a tăiat capul.

3788-99278-goliat

3788-99275-clipboard2

Uriaşii în tradiţiile populare

Uriaşii, acest popor fantastic al tradiţiilor româneşti, ne este prezentat ca aparţinând primelor timpuri ale antropogenezei. Ei sunt cunoscuţi în tradiţia populară sub diferite nume precum: urieşi, jidovi, tătâni, tartori sau tătari. Ei ar fi locuit pământul înaintea oamenilor obişnuiţi iar legendele povestesc multe lucruri ciudate despre neamul lor.

image0041

Uriaşii făceau parte din categoria oamenilor giganţi, un singur uriaş fiind echivalentul a douăzeci şi cinci de oameni obişnuiţi. Datorită puterilor lor extraordinare sunt numiţi cu epitetele de „pozniţi” şi „voinici fără pereche”. Dimensiunile lor erau colosale. Capul lor era cât o bute mare, părul lung şi încâlcit, ochii extrem de mari, trupul planturos, mâinile şi picioarele lungi şi mersul şleampăd. Când se deplasau călcau din deal în deal, puteau duce o vacă în spate fără vreun efort, puteau transporta copaci imenşi din care îşi construiau case iar când se delasau prin pădure, prăvăleau în urma lor copacii făcând pârtii largi prin pădure. Când beau secau pâraiele şi râurile, revărsau lacurile când se scăldau, cu ciocanele lor erau în stare să prăvălească stânci enorme, iar paloşele lor erau în stare să reteze vârfurile munţilor.

Femeile uriaşilor erau voinice, muncitoare, guralive şi posedau un caracter mult mai blând decât al soţilor lor.

Deşi deseori amintiţi în legende şi basme ca luptători, uriaşii erau paşnici de felul lor, devenind periculoşi numai când erau agresaţi sau înfuriaţi. Deşi există menţiuni mitico-folclorice despre uriaşi antropofagi (posibil căpcăunii cunoscuţi şi sub denumirea de cap-câni) aceştia nu mâncau carne de om ci mai degrabă trăiau în bună înţelegere cu oamenii. Se spune că stirpea uriaşilor a dispărut în urma potopului.

De altfel, unul dintre cele mai cunoscute motive în poveştile despre uriaşi este tocmai acela al luării oamenilor în poală de către fata de uriaş dimpreună cu boii şi cu plugul cu care aceştia lucrau pămantul. Motivul semnifică, aşa cum vom vedea, o acţiune civilizatoare a uriaşilor asupra oamenilor obişnuiţi, aceşti uriaşi nefiind chiar atât de fantastici pe cât par. Revelatoare în acest sens este o legendă din satul Căpâlna (jud Sălaj) : Familia de uriaşi de la Podu Gogoronii, unde se află Casa Uriaşului, avea trei copii, doi feciori şi o frumuseţe de fată pe nume Nimilica, care este descrisă ca fiind foarte prietenoasă cu oamenii ”mici” pe care-i ocrotea şi îngrijea. Nimilica cea frumoasă (Nimilica in limba traco-daca ar fi însemnat Nimicuţa, Micuţa), culegând hribe prin pădure, ajunse la marginea unei poeniţe unde vede nişte făpturi mici – de acolo de sus le vede ca pe nişte furnici – scormonind pamântul cu un cârlig tras de boi, şi aceştia mici, după măsura lor. Şi-a zis frumoasa Nimilica: Ce bine m-aş juca cu acele mici jucării, hai să le iau acasă… Se coborî în vale, luă jucăriile în zadie, şi le duse acasa şi se jucă cu ele. Soseşte tatăl şi vede acele mici făpturi cu care se juca frumoasa Nimilica şi o întrebă: De unde le ai fetica mea?… De jos de lângă râul mare, acolo scormonesc pamântul cu un cârlig. Şi mai sunt şi altele, toate scormonesc pamântul şi şesul de lângă râu… Fetica mea, nu ai făcut bine că le-ai luat de la rostul lor, du-le-n grabă şi le aşează frumuşel de unde le-ai luat. Aceste mici făpturi sunt urmaşii noştri pe aceste plaiuri. Noi suntem trecători pe aici dar ei vor moşteni dealurile, pădurile, văile şi râurile care acum sunt ale noastre… du-le fiica mea acolo de unde le-ai luat… Nimilica adânc s-a întristat, a ascultat însă povaţa tatălui şi le-a pus din nou în zadie şi le-a dus la locul lor. Frumoasa Nimilica ieşea deseori pe culmea dealului şi privea spre valea râului cel mare şi admira micile făpturi. A trecut vremea zi de zi… Dar într-o zi uriaşii şi-au strâns lucrurile şi au plecat..

Toponimia românească, de asemenea, cuprinde numeroase denumiri ce derivă din numele uriaşilor. Există o seamă de peşteri cu nume ciudat precum : Peştera Uriaşilor, Pivniţa Uriaşului; o seamă de dealuri sau denivelări ale terenului, posibili tumului ce poartă nume ca : Movila Uriaşului, Mormântul Uriaşului; şi construcţii megalitice, aparţinând artei construcţiilor ciclopice ce poartă denumiri ca Cetatea Uriaşului sau Jgheabul Uriaşilor; nume de localităţi precum :Novaci, un alt nume sub care sunt cunoscuţi uriaşii în legendele româneşti, Zidina, Jidova, Jidovina. Uriaşii conform mai multor relatări locuiau şi în cetăţile istorice pe care nu se stie când le-au părăsit, existând numeroase mărturii orale despre rămăşiţele pământeşti ale uriaşilor.

Cercetările asupra miturilor despre uriaşi, destul de abundente pe teritoriul românesc şi cu o tipologie variată, ne arată că ele au la origine surse foarte vechi, arhaice, ce nu sunt influenţate de înrâuriri biblice. Unele dintre legendele despre uriaşi se pare totuşi că au suferit un minim proces de încreştinare dar există oarecare reticenţe privind acest proces având în vedere că biblia, atât în Noul cât şi în Vechiul Testament vorbeste despre Uriaşii Gog şi Magog venite din miazănoaptea cea îndepărtată. Asupra acestui subiect vom reveni în detaliu când vom vorbi despre Giganţi.O asemenea legenda ne spune că oamenii obişuiţi au dorit pentru ei Ţara de Lapte şi Ţara de Miere dar când au ajuns la ea au găsit-o ocupată de uriaşi. Plângându-se lui Dumnezeu oamenii, Preaputernicul le-a zis că i-ar fi făcut şi pe ei la fel de mari dacă erau la fel de credincioşi.

Legendele despre uriaşi abundă în teritoriul românesc ele extinzându-se pe întreg spaţiul carpato-daubiano-pontic. Ceea ce este si mai ciudat însă în aceste legende este faptul că în conştiinţa celor care mai stiu aceste poveşti uriaşii sunt implicaţi direct în filiaţia pelasgi-daci-români excluzând aproape în totalitate elementul roman. Un ţăran din Sibiel, loc din Mărginimea Sibiului unde legendele despre uriaşi se îmbină cu cele despre daci şi Decebal, ne spune cu mult prea multă convingere : „Traian nu i-o putut birui pe daci!”…”Da’ nu-i bai că i-o bătut ( Traian pe daci –n.n) că noi tot din daci ne tragem”…” …noi, românii, am fost mereu ăi mai viteji din Europa. Noi şi sârbii şi grecii. De zece ori mai viteji decât italienii, care se trag din Traian. Asta înseamnă că noi ne tragem din daci, pentru că şi ei erau ăi mai viteji din Europa şi nu se temeau de nimica. Noi nu ne putem trage din romani. Aşe simt io”

De neamul urieşilor: Titanii

Cei mai vechi şi mai renumiţi dintre neamurile uriaşilor au fost Titanii care în miturile arhaice erau numiţi „genul antic pământean” şi „Fii Terrei”. Hesiod ne spune că primii copii ai Geei din împreunarea cu Uranus au fost tocmai aceşti titani, în număr de doisprezece, şase bărbaţi şi şase fete. Faptul că Hesiod aduce vorba despre prima formă de religiozitate întâlnită în lume, anume credinţa în Cer (Uranus) şi Pământ (Geea) precum şi denumirile acestor copii ai Geei (a se înţelege cu sensul de autohtoni) ne fac să credem că patria de origine a Titanilor se afla la Dunărea de Jos iar grecii înţelegeau prin acestă numire o denumire etnică. Cu atât mai mult cu cât vechii greci numeau autohtonii din Dacia, pe daci, cu numele de geţi ce ar însemna „născuţi din Geea” iar pelasgii, înainte mergătorii dacilor, erau „născuţi din pământul negru” fapt ştiut tot din izvoarele mitico-istorice greceşti. Mai mult, numele acestor titani se pot reduce la numiri geografice din zona Dunării de Jos.. Unul dintre aceşti titani purta numele de Hyperion, nu ce poartă înţelesul de Ţara de Dincolo denumire ce face referire la Dacia întregă percepută ca Hiperboreea mitică în imaginarul grecesc sau, reducând la scară, dar rămânând în acelaşi teritoriu, numai la Transilvania care în cronicile maghiare era numită Ţara de dincolo (de păduri). Că Hyperion înseamnă ( din) Ţara de Dincolo ne stă mărturie şi Odiseea (VI.4) care aminteşte de Hyperia, regiunea aflată în apropiere de locurile ciclopilor de unde au emigrat pheacii, un alt nume al pelasgilor în izvoarele greceşti. Ceilalţi unsprezece titani îşi reduc de asemenea numele la râuri sau munţi din Dacia. Deducem de aici că patria neamului urieşesc al titanilor era langă Okeanos Potamos, Okeanos fiind chiar numele unuia dintre titani şi care nu este altul decât fluviul cel sfânt al antichităţii dacice Istrul sau Dunărea.

După cum patria titanilor nu era Grecia, la fel nici numele lor nu este grecesc. Homer făcând referire la aceştia îi numeşte pe titani cu epitete precum „protopărinţii oamenilor distinşi”. Prin urmare, grecii îi percepeau pe titani ca părinţi ai oamenilor după cum arată şi rădăcina „tata” la care se reduce în cele din urmă cuvântul titan. Forma grecizată titanes, prin radicalul „tata” la care poate fi redusă, este identică în fond şi formă cu forma românească a cuvântului „tătâni”, nume sub care mai sunt cunoscuţi uriaşii în tradiţia populară românească, tătâni însemnând în limba română taţi, părinţi.

Pe langă denumirea de tătâni, uriaşii mai sunt cunoscuţi în tradiţiile româneşti sub numele de tătari. Despre acesti tătari tradiţia culeasă de Nicolae Densuşianu ne spune că odată formau un popor puternic, care locuise înainte vreme pe teritoriul provinciei româneşti Valahia, înaintea românilor iar dacii nu erau decât un fel de tătari. Imediat ne putem da seama că nu este vorba despre triburile tătarilor care au tranzitat şi ţara noastra la 1241, mai ales că este vorba şi de filiaţia tătari- daci-români de care vorbeam ceva mai devreme. Acestora li se atribuie unele resturi de ceramica descoperite în acestă provincie şi unele menhire care erau considerate a marca mormintele uriaşilor, unele chilii săpate în stânci asemenea acelor din zona Întorsurii Buzăului sau de la Corbii de Piatră, unele dintre cetăţile cu ziduri sau din pământ cum este Argedava, prima cetate de scaun a lui Burebista şi nu în ultimul rând mormintele tumulare sau toponimia unor sate părăsite, unde s-au descoperit şi resturi de construcţii antice, sate denumite cu termenul generic de sălişti tătăreşti.

Această numire de tătari atribuită uriaşilor în tradiţiile populare româneşti nu este în fond decât o altă formă a numirii tătâni cu care Homer şi ţăranii români îi investiseră pe titani. Procesul lingvistic care a dat naştere acestei denumiri de tătari pentru a desemna neamul uriaşilor este tranformarea literei „n” din tătâni în „r” rezultând astfel termenul de tătari, caci rădăcina acestui nume etnic se reduce defapt tot la radicalul „tata”. Această particularitate lingvistică se va păstra în ţările române până la mijlocul Evului Mediu.

Dealtfel, forma tătân cu sensul de titan, în care se văd oglindiţi uriaşii tradiţiei româneşti este consfinţită de Codicele Voroneţian ce păstrează în paginile sale formulări precum: „Dumeneca a saptea a sfinţilor tătari (a se înţelege a sfinţilor părinţi), legea tătărească (legea părintească), obicnitelor tătăreşti ( obiceiuri tătăreşti, părinteşti. Iar o baladă populară din Brasov ne spune astfel:

Frumoasă masă e-ntinsă

De mulţi boieri e cuprinsă

Da’ la masă cine şede?

Tăţi bunii Braşovului

Şi tartorii târgului

Denumirea tartor, în sensul bun al cuvântului, adică acela de „cap, sef, părinte” păstrată în popor se reduce la timpurile pelasgo-dace şi se fundamentează pe unul dintre epitetele lui Zamolxe.

De la unii autori antici cum este Mnaseas din Petrae aflăm că dacii adorau pe Zamolxe ca pe Cronos iar Cronos în mitologia romană este echivalentul lui Saturn şi de aici putem deduce echivalenţa Saturn-Cronos-Zamolxe. Această identitate a divinităţilor în discuţie se datorează faptului că vechii pelasgi porniţi din Dacia, care era patria lor după toate izvoarele greceşti şi romane, au colonizat la un moment dat atât Grecia, cât şi Italia. Odată dedusă identitatea dintre aceste divinităţi, în fond una şi aceeaşi, dar cu numiri etnice diferite observăm că unul dintre epitetele de care se bucura Saturn/Cronos în teogoniile greceşti este acela de Tartaros identic ca formă şi sens cu românescul „tartor”. Mai mult, pentru greci, forma Tartar reprezenta lumea de dincolo iar prin inversiune fonetică obţinem Tătar. Ceea ce este de-a dreptul ciudat este că în Transilvania, Tara de Dincolo, se află o localitate cu numele de Tărtăria, locul unde a părut scrisul pentru prima dată, mai vechi cu o mie de ani decât cel sumerian.

Prin urmare Saturn/Cronos/Zamolxe se legitima prin epitetul tartaros acordat lui de lumea grecească drept zeul tătarilor, a tătânilor, a neamului uriaşilor. Deasemenea, Egiptul îl cunoaste pe saturn cu epitetul de tatunen, denumire foarte apropiată de românescul tătâne, fiind invocat sub titlul de „ părinte al părinţilor”. Conform istoricului roman Suetonius, Apollo a cărui patrie se afla în părţile Dunării de jos, după cum arată epitetul său de Hiperborean şi după tradiţiile greceşti care plasa Hiperboreea în aceste ţinuturi, şi care pare a fi doar o formă, aceea a luminii solare, a zeului suprem pelasgo-dac Zamolxe, era adorat în unele părţi ale Romei cu epitetul de Tortor, foarte asemănător cu românescul tartor şi care pare a deriva, în acestă lumină, cuvântul tătar.

Cel mai cunoscut reprezentat al nemului titanilor este Prometheu, despre care întreaga antichitate avea imaginea unui erou civilizator, cel mai înţelept dintre titani.

heracles19_jpg

După cum putem observa, titanii, vechii uriaşi, nu erau altceva decât un neam pelasg, mai ales că în genealogiile străvechi, Titan, părintele titanilor ar fi fost nepot al lui Pelasg. Gradul de rudenie al acestor genealogii antice arată de cele mai multe ori filiaţia anumitor triburi sau neamuri întregi la o anumită tulpină genealogica adică la un neam mama.

…şi iar de neamul uriaşilor. Giganţii

Conform teogoniilor greceşti giganţii erau unul şi acelaşi neam cu titanii. Statura lor era de o mărime colosală şi erau deosebit de puternici. Aveau faţa teribilă, purtau plete iar pe picioare aveau solzi asemenea balaurilor şi aruncau asupra cerului cu pietre şi lemne aprinse. Oare, nu este aceasta o referire, încă o dată la filiaţia pelasgo-dacă, având în vedere ritualul trageriicu săgeţi, menţionat în legătură cu dacii, în norii aducători de furtună?

Giganţii, conform aceloraşi izvoare, erau un popor de munteni, or despre dacii care încă în antichitatea clasică erau consideraţi urmaşi ai pelasgilor şi hiperboreilor, se spunea că „ dacii triesc nedezlipiţi de munţi”, iar în epoca romană dacii erau consideraţi încă urmaşi ai vechilor titani şi giganţi. La fel cum ne spun şi legendele din Mărginimea Sibiului, de la Orlat şi Sibiel.

Autorii greci ne spun că patria giganţilor se afla în regiunea muntelui Phlegra unde se întâmplase în fapt şi gigantomahia sau războiul zeilor greci cu giganţii. Or urmarind scrierile antice, acest munte numit Phlegra era situat pe teritoriul Daciei fiind localizată de către N. Densuşianu în clisura Dunării, în zona Porţile de Fier.

Toponimia Banatului păstrează oronimul Pregleda. Acesta este un munte lipsit de pădure, suprafaţa sa fiind acoperită numai de stâncărie arsă iar în vecinătatea sa se află peştera Avernus, unde miturile greceştispun că au fost închişi giganţii acoperiţi fiind mai apoi cu munţi şi cu stânci. Or pe teritoriulcomunei Izverna se află o peşteră imensă în muntele Pregleda. În coastele acestui munte există şi o surpătură imensă, care conform cu legendele locului, a fost făcută de un uriaş. Prin urmare şi în conformitate cu informaţia oferită de miturile Greciei antehomerice ne aflăm, odată ce pătrundem în Clisura Dunării, pe teritoriul giganţilor.

De la Pregleda spre nord încep culmile muntelui Retezat în a cărui parte de sud-vest se află culmea Gugu care pentru disertaţia noastră are o însemnătate aparte deoarece aici trăieşte o populaţie de păstori, robuşti, înalţi având un port şi nişte tradiţii cu totul şi cu totul interesante. Aceştia sunt guganii sau gugulanii. Ei trăiesc încă din antichitate pe culmile munţilor din judeţele Mehedinţi şi Gorj, trăind într-o comunitate izolată iar originea lor este plasată în regiunea de peste munte, în „ţara gugănească”. Acest nume de gugani se pierde în negura timpurilor pelasge deoarece variaţii ale acestui nume le întâlnim în scrierile istorice ale antichităţii cu referire directă la giganţi. Avem bunăoară o localitate cu numele Gigonus, unde se spune că a avut loc titanomahia; Gigon epitet sub care era cunoscut Hercules în antichitatea clasică grecească şi care identificat în tradiţia românească sub numele de Iovan Iorgovan poartă epitetul de „ fecior de mocan ( păstor)”.

Rădăcina „gug” sub forma „Gog” o aflam atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament sub forma a două etnonime: Gog şi Magog.Vorbind despre aceste două popoare, Sfântul Augustin ne spune că trebuie să înţelegem prin aceste nume pomenite în Apocalipsă pe geţi şi masageţi care au caracterul unor popoare mame. Având în vedere aceste menţiuni despre Gog şi Magog precum şi povestea lui David, ucigătoaul uriaşului Goliath, corelate cu legenda română menţionată la începutul acestei expuneri, putem spune că tradiţia biblică are la bază tradiţiile antice despre giganţi şi ţara lor de la Dunărea de Jos şi nu invers.

Dacă până acum ne-am referit doar la titani şi giganţi şi la tradiţiile româneşti legate de acestia, în tradiţiile antichităţii mai apare o denumire pentru neamul uriaşilor şi anume aceea de ciclopi deveniţi faimoşi prin arta lor de a construi, realizările lor constructive aparţinând artei megalitice sau construcţiilor ciclopice.

10-ciclopi

Ciclopii, uriaşii constructori

Menţiunile istorico- mitizate lasate nouă de către autorii greci amintesc despre ciclopi ca un alt nume al uriaşilor de la Dunărea de Jos. Istoricii greci amintesc de cetatea ciclopică de la Micene, de zidurile ciclopice ale Troiei ridicate de Apollo, ajutat de Poseidon şi Aea. Numai că Troia era o cetate tracă iar Apollo este zeul Hiperboreilor, patria sa fiind la Istru ( Dunăre). Nu ne vom opri aici asupra tuturor menţiunilor autorilor antici despre arhitectura ciclopică şi răspândirea ei, ci vom încerca să stabilim patria lor de origine în concordanţă cu mărturiile antice şi cu tradiţia mitică românească.

Cele mai vechi notiţe cu referire la ciclopi le aflăm la poetul epic grec Homer. Acesta ne spune că ciclopii erau un popor prin excelenţă pastoral, locuind pe munţii cei înalţi din nordul Thraciei ( Daciei) distingându-se prin statura lor uriaşă. Prin urmare şi aceşti ciclopi erau uriaşi. Când trebuie să-i localizeze pe aceşti ciclopi, Homer ne spune că trăiau în vecinătatea lui Pontos (Illiada,IX.39) prin care grecii întelegeau Pontul Euxin ( Marea Neagră). Ciclopul Polyphem cu care se va întâlni Ulise este descris ca un uriaş enorm ce părea că este un pisc înalt de munte cu creştetul acoperit de păduri (Odiseea,I.70). În limbaj demitizat aceasta însemnând că avea o statură extrem de mare şi puternică, iar locul în care se vor întâlni va fi de fapt o construcţie ciclopică, în speţă, un staul (Odiseea,IX.237) situat lângă Polovragi, săpată de mana omului în stâncile naturale, având dimensiuni colosale. Ceea ce vine să confirme ipoteza noastră că ciclopii aparţineau de fapt clasei uriaşilor sau Titanilor numiţi si giganţi, este faptul că poporul numeşte acest loc Oborul Jidovilor sau al urieşilor

La acesti ciclopi fac referire si următoare versuri dintr-o colindă românească:

Ciobani mândri şi voinici

Care nu sunt de aici

Ci veniţi din lumea mare

Pe gorgane şi pe vale

Am spus ceva mai devreme că uriaşii în tradiţia poporului român apar şi ca voinici fără pereche. Cu această colindă ajungem la un alt gen de construcţii ciclopice, anume gorganele sau tumulii funerari de forma unei cupole, sau conici, însă de dimensiuni mari şi neacoperiţi de pădure. Cunoscuţi sub diferite nume în tradiţia populară românească (morminte, movile, culmi, holumpuri, silistre, popine, gruie sau grunie, gruieţe) ei sunt asimilaţi de cele mai multe ori cu uriaşii. Ori după dimensiunile lor mari, aceste morminte aparţin artei construcţiilor funerare ciclopice. Un asemenea tumul este cel de langă Popeşti (Argedava) despre care localnicii spun că a fost ridicat de uriaşi sau de jidovi şi că asemenea movile sau măguri se găsesc până dincolo de Teleorman. Aceşti tumuli erau marcaţi întru amintirea mortului de câte o stană sau columnă de piatră. Despre acest obicei de a ridica menhire pentru a marca mormintele celor mai însemnaţi dintre ei ne vorbeşte un bocet din Transilvania unde bradul urma a fi pus :

La un cap de fată

La un stan de piatră

La fel, în pădurea Rica aflată în regiunea secuiască din Transilvania avem un menhir de 3 stânjeni înălţime numit „ Piatra Ricei”. Despre acest menhir şi despre destinaţia sa ne spun localnicii care cred că aici ar fi fost îngropată o regină a cărei cetate se afla pe dealul de desupra văii.

fig_3

Trebuie menţionat că în multe regiuni de pe teritoriul României au existat cimitire preistorice întregi care în popor aveau numele de Mormintele uriaşilor, ale Jidovilor, ale Dacilor sau Lazilor, mormintele lor fiind marcate prin bolovani mari şi nescrişi, adică prin menhire. În acest sens menţionăm necropola de la Argedava unde s-au descoperit mormintele a 80 de uriaşi cu o înalţime medie de patru metri şi Hudeştii Mici (Moldova).

Tot din categoria monumentelor ciclopice fac parte şi sculpturile megalitice ce împânzesc Carpaţii, dintre care cele mai importante sunt Sfinxul şi Babele din Munţii Bucegi. În munţii României există încă o seamă de Sfincşi precum si alte figuri megalitice ce amintesc de cultul pelasg al celor doi Zamolxe cunoscuţi vechilor greci sub numele de Saturn şi Geea, simbolizaţi prin cei doi şerpi ai caduceului hermetic.

Pliniu cel Bătrân ne spune că primii care au construit turnuri sau fortificaţii pe înălţimi au fost ciclopii. Ori este interesant aici de specificat legenda uriaşilor de pe muntele Ceahlău. Se spune că pe muntele Ceahlău ar fi trăit cândva un neam de uriaşi, popor de oameni grozav de înalţi şi de tari. Şi-au adus cu dânşii nişte vite, un soi de bouri, cu coarne scurte, şi-i păşunau toată vara pe plaiurile muntelui, până da omătul. Atunci coborau oamenii cu vitele lor, către apus şi miază-zi, spre Valea Jitanului, care de atunci şi până acum aşa îi spune.

Dar într-o iarnă, a dat în ei o molimă de s-au prăpădit bătrâni şi tineri şi bouri. Ar mai fi scăpat doi, o fată şi un băiat. Aceştia, luând puţinii bouri ce erau feriţi de crunta boală, s-au urcat sus în plaiul muntelui. Şi numai ce le-a trecut prin gând celor doi tineri: să ridice acolo sus fiecare câte un turn, doar i-o vedea şi oamenii dinspre soare răsare. Şi aşa au tot cărat lespezi şi stânci; băiatul a ridicat un turn mai mare şi mai lat, iar fata unul mai mic, după puterile ei. Oamenii din văi priveau miraţi cum se ridică zi de zi aceste piscuri prea măreţe. Numai că în ziua în care îşi schimbă codrul faţa verde, ziua de Probajini, numai ce trăsni în pereţii muntelui, nori de zloată şi de gheaţă s-au prăbuşit, curmând orice viaţă pe tot cuprinsul muntelui. Şi peste ceasuri, când mândrul soare şi vânturile limpeziră hăul, cu-n stânjen se săltase Ceahlăul…

După ce s-au scurs puhoaiele, oamenii din vale nemaivăzând pe cei doi tineri uriaşi şi nici o mişcare în munte, s-au urcat pe culme şi i-au căutat. Într-un târziu au dat de ei turtiţi sub greutatea gheţii. Le-au zidit mormânt de piatră, acolo unde-i aflară. În anul celălalt au venit iar oamenii, tot de Probajini, şi au adus o toacă pe care au înţepenit-o acolo sus, pe vârful cel mai înalt. Şi de atunci, în fiecare an, de ziua aceea, poporul de prin văi şi lunci, bărbaţi, femei şi copii, fac o slujbă în sobor, cinstind mormântul acelor uriaşi.
Şi iaca aşa, de atunci, turnului mai mare îi zice Toaca, iar celuilalt îi spune Panaghia. De sub Toaca, printre turnuri în jos, acolo unde lumina-i fără spor, îi jgheabul ista fioros de-i spunem noi Jgheabul Urieşilor..

În urma coroborării izvoarelor mitico-istorice şi a tradiţiilor româneşti vedem un fapt cel puţin ieşit din comun, acest popor, pe care l-am numit la început fantastic, a devenit pe parcursul studiului, cât se poate de real, cu existenţă în plan fizic şi cu o patrie cât se poate de reală. Iar acest neam în plan istoric sunt pelasgo-dacii iar patria lor este Dunărea de Jos.

Sursa:   http://welcome.haipa.ro/2009/05/31/uriasii/

Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Comentarii

  • ciresablog  On Mai 18, 2010 at 11:48 pm

    Ceva nou,sau nu pt noi,este totusi adevarat,cred eu,deoarece exista dovezi precum au existat uriasi si se pare ca erau chiar inteligenti si totodata inimosi!(cel putin o parte dintre ei)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: